Imigraţia este marea temă europeană de astăzi şi a devenit motiv de preocupare dintr-o dată, aşa cum se întâmplă mereu atunci când politicienii reclamă instituirea unor măsuri radicale.
„Asanarea” sau depurarea imigraţiei către Europa revine în discuţie doar în momente de criză, aşa cum astăzi ne aflăm în plină criză mondială a preţurilor la alimente şi combustibili. Perspectivele economice ale Fondului Monetar Internaţional pentru zona euro sunt în scădere, iar despre perspectivele din sectorul economiei americane nici nu are rost să mai vorbim. Ipotecile refinanţate au adus SUA aproape de faliment şi asta afectează întreaga economie mondială.
Aşadar, în astfel de momente în care motorina e mai scumpă decât benzina, când pescarii nu mai ies în larg din cauza lipsei de rentabilitate a negoţului, când consumul scade drastic, când valorile imobiliare coboară şi ele, se cere o reformă. Şi dacă reformele economice nu pot avea niciun succes într-o astfel de panoramă critică la nivel internaţional, politicienii au nevoie de „cortinele de fum” sau de „ţapii ispăşitori”. Pentru a distrage atenţia publicului de la văicărelile stomacului, politicienii propun sacrificii expiatorii şi bineînţeles că străinii sunt cei mai la îndemână. Reformarea strategiei de imigraţie este necesară după cum o spune Franţa şi Italia, dar şi Spania sau Olanda.
Imigraţia exista dinainte şi a fost atrasă de bunăstarea şi de nevoia de muncitori datorită creşterii economiei europene, iar acum imigranţii stau la coadă la şomaj la un loc cu europenii.
Un proverb italian spune că atunci când nu e pîine în casă, toţi se ceartă şi toţi au dreptate. Cu toate acestea, imigraţia nu a fost niciodată o cheltuială pentru economiile europene, ci mai degrabă mana cerească, motorul ieftin al acestora. Aşadar, imigranţii sunt buni atâta vreme cât este nevoie de ei. Când vin vacile slabe, prezenţa lor incomodează, cu toate că rentabilitatea vitalităţii lor consumate în slujba Europei a depăşit cu mult cheltuiala provocată de ajutorul de şomaj, fie el lunar sau sub forma unei plăţi unice.
Lipsa de moralitate a politicilor de imigraţie din toată lumea se observă acum şi în Europa. Franţa va prelua preşedinţia UE şi vrea un pact de imigraţie care să includă semnarea unui contract de integrare, un mijloc, probabil, prin care să se transmită opiniei publice conservatoare că imigranţii sunt supuşi unui control. Aceste politici, chipurile, sociale, au la bază principii care nu se potrivesc cu cele ale unei democraţii fundamentate pe prevederile Declaraţiei Drepturilor Omului. Gradul de egalitate între oameni se stabileşte cu paşaportul.
Guvernele europene vor o reglementare în ceea ce priveşte problema imigraţiei, pentru că aşa a fost definită deja de politicienii, ca o problemă gravă care până acum a fost trecută cu vederea.
Olanda este de acord „în linii mari” cu proiectul pactului european de imigraţie, iar Spania vrea o politică europeană a imigraţiei, dar până acum s-a delimitat de ideile cele mai controversate cum este contractul de integrare sau examenul de limbă. Chiar şi aşa, propunerea ministrului spaniol de a plăti imigranţilor ajutorul de şomaj dintr-o dată, cu condiţia reîntoarcerii, este cea mai mare ipocrizie a guvernului spaniol. Să păstrăm însă limitele discuţiei atunci când vine vorba despre populari, pentru că aceştia au un discurs dedicat în exclusivitate spaniolilor, în timp ce socialiştii se raportează în continuare la cetăţeni, indiferent de originea acestora. Spania rămâne totuşi ultima redută a bunului simţ faţă de problematica imigraţiei la nivel european, dar între timp, Italia anunţă „toleranţă zero faţă de imigraţia clandestină”, potrivit ministrului de Interne, Maroni. La un miting cu Liga Nordului, ministrul a spus în faţa susţinătorilor săi: „Suntem acuzaţi că am devenit o ţară rasistă şi xenofobă. Sunt miciunile celor care nu acceptă faptul că, cu noi (dreapta) la guvernare, s-a schimbat placa” în ceea ce priveşte imigraţia. „Delictul de imigraţie clandestină”, a mai spus ministrul italian, „există în Franţa de 15 ani, în Marea Britanie şi chiar şi în Germania, unde a fost introdus de socialiştii lui Schroeder”.
Preocuparea faţă de efervescenţa xenofobiei europene a ajuns şi la ONU, înaltul comisar pentru drepturile omului, Louise Arbour, exprimându-şi preocuparea „serioasă faţă de politica represivă” pusă în practică în Europa împotriva imigraţiei clandestine. Incidentele din Italia reflectă, în opinia sa, „politica represivă a statelor europene şi atitudinile xenofobe care se răspândesc în rândul populaţiei”.
Violenţele din Italia împotriva străinilor continuă să apară şi nu doar împotriva străinilor, ci şi contra celor care gândesc altfel. Recent la Roma au fost agresate 4 persoane, studenţi care lipeau afişe cu detalii despre o reuniune antifascistă. Au fost bătuţi de 20 de persoane, mascate şi înarmate cu bare de fier, presupuşi militanţi fascişti. Chiar dacă primarul Romei condamnă actele de violenţă, totul are aspectul unei comedii politice care se termină cu jefuirea în hohote a spectatorilor de către actori. Cei mai păcăliţi aici sunt chiar italienii, care acceptă să le fie insultată inteligenţa de astfel de persoane, care fac din integrarea rromilor un spectacol desprins din Colisseum.
Totul a pornit de la stigmatizarea rromilor, consideraţi de altfel nişte indivizi şi o rasă fără nicio şansă de reabilitare socială. Aşadar, este vorba doar de o trezire a instictului antisocial faţă de rromi, existent deja în subconştientul colectiv al europenilor. Aici apare paradoxul discriminării celuilalt, cel puţin în cazul românilor din Spania şi din alte ţări. Dacă noi nu acceptăm să fim identificaţi cu cei câţiva delincvenţi zgomotoşi, nu ne reţinem la rândul nostru de a face judecăţi generale privind rostul rromilor. Dacă noi vrem să scăpăm de greşeala generalizări, de ce o facem cu rromii? Aici suntem la fel ca şi politicienii italieni şi cei din suita lui Sarkozy care îşi doresc să acceptăm că există un rău ce trebuie eliminat. Aceleaşi principii s-au aplicat şi în timpul ascensiunii lui Hitler în Germania. Demonizarea evreilor a fost combustibilul propagandei naziste. Acum, la cel mai mic zvon că cineva ar fi încercat să fure un copil, mulţimea merge cu torţe să incendieze taberele de rromi. Asemenea „zvonuri” au fost extrem de folositoare americanilor la „pedepsirea” Irakului în 1991. Atunci au apărut mărturii potrivit cărora soldaţii irakieni au pătruns într-o secţie de nou-născuţi din Kuweit şi după ce scoteau bebeluşii afară îi străpungeau cu baioneta. Totul s-a dovedit a fi o minciună ulterior, însă, focul era deja înteţit, iar rachetele americane săpau gropi comune în Irak.
Într-un interviu acordat recent unui ziar spaniol, ministrul italian de externe, Franco Frattini justifica acţiunea oamenilor din Napoli de a-i incendia pe rromi pentru că „sunt săraci şi trăiesc în mizerie”, iar lui dacă cineva ar încerca să-i fure copilul s-ar duce la Poliţie pentru că e funcţionar.
Comisia Europeană s-a trezit cu grenada detonată în palmă. Rromii sunt consideraţi acum drept o molimă, iar imaginea lor antisocială ar trebui să mobilizeze democraţiile europene ca să-şi întărească discursul şi să aprobe măsuri radicale, presupus necesare. Un oficial european, care nu şi-a dat numele era citat recent, referitor la situaţia din Italia: „Autorităţile italiene trebuie să înţeleagă că rromii din România sunt cetăţeni europeni şi nu este posibil să fie consideraţi imigranţi ilegali. Autorităţile italiene nu au anticipat problema rromilor. Au lăsat-o să se 'coacă', iar acum arată o gestionare nu foarte gândită”.
Prin astfel de atitudini, Statele Unite ale Europei se apropie din ce în ce mai mult de sistemul „dictaturii democratice” din celelalte State Unite, de peste ocean. Visul european se destramă de câte ori frica de cei diferiţi şi faţă de imigranţi, implicit, ne conving să facem rabat de la principiile morale pe care se susţine utopia europeană a moralităţii. Pentru o clipă scurtă, Europa a lăsat să se vadă o urmă de umanitate, de solidaritate faţă de acei oropsiţi ai istoriei, dictată tot de puterile europene. Africa este ca o rană deschisă şi poate ar trebui să ne simţim vinovaţi că trăim bine pentru că cei de acolo trăiesc prost, dar la urma urmei, va învinge tot frica şi dorinţa de supravieţuire în faţa moralităţii.
