Dacă aveam impresia că 30 noiembrie a schimbat ceva, ne-am înşelat din nou. Neruşinarea este şi în această legislatură caracteristica principală comportamentală a noilor parlamentari, diriguiţi de marii conducători, care înainte de Crăciun vor să fie pregătiţi pentru înfruntarea de la anu’ cu marea criză. Aici rămâne de stabilit despre ce criză e vorba: cu cea a PDL-ului care în sfârşit poate guverna cu 3 mandate în plus, cu cea a PSD-ului care este zdruncinat de pumnii daţi în masă de baronii care au ajuns la fundul sacului sau de criza economică. Şi în ultimul rând mai pot fi găsite nuanţe definitorii: cum ştim în care criză suntem, dacă încă nu am apucat să trăim bine? Vorbim despre criza eternă din ţara românească sau despre uraganul financiar internaţional, despre prăbuşirea pauşată a pieţelor financiare răvăşite de avariţia celor de pe Wall Street?

România este ferită de criza financiară, după cum o spuneau până ieri toţi politicienii şi economiştii optimişti. Când însă au apărut primele disponibilizări în masă, care nu sunt decât vârful aisbergului, toată lumea a început să speculeze fantomele crizei financiare în scop electoral. De aceea, figurile tehnocraţilor au fost obsesiv promovate. Una dintre aceste figuri este cea a eternului candidat „pe mână moartă”, Stolojan sau Robocop după cum îl numeşte presa de la Bucureşti.
„Un om care a lucrat la Banca Mondială”, „fost premier”, „omul de încredere al lui Băsescu”... Sub aceste afirmaţii se ascunde adevărata identitate a candidatului Stolojan, care niciodată nu a reuşit să convingă majoritatea electoratului pentru că a fost mercenarul politic prin excelenţă. La ultimele alegeri uninominale, culmea, nu a fost votat nici partidul şi nici lista, ci Băsescu, preşedintele ţării. Ridicolul făcut de acest nou episod din tragi-comedia politică a României s-a văzut în zilele următoare alegerilor. Încă din prima seară, câştigători erau şi PSD-ul şi PSD-PC-ul şi între timp PNL-ul se credea floarea cu doi grădinari. Până la urmă, după răsturnări ridicole pe parcursul numărătorii voturilor, cei doi grădinari s-au luat de mână după ce şi-au dat în cap 4 ani şi au decis să formeze un guvern „istoric” sub preţioasa titulatură a unei convenţii intitulate „Parteneriatul pentru România”. Pesediştii şi pedeliştii, adică Geoană - Mitrea şi Băsescu – Stolojan au acceptat să se despoaie de cămaşa de forţă a doctrinelor, încercând să dea vina pe PNL, că ar fi fost inflexibil la negocieri şi, desigur, pe criza financiară.
Norocul clasei politice româneşti a stat în această circumstanţă „fericită” a crizei financiare, pentru că numai aşa s-a putut înregistra o participare cât de cât onorabilă la vot, ca să nu o numim aproape revoltător de slabă.
Acum însă, după ce toţi s-au culcat cu doctrina celuilalt, doar de dragul banilor, s-a văzut că politica românească nu s-a schimbat odată cu aiureala votului uninominal. Singurul lucru care se desprinde din toată această negociere a fost însă lipsa de onestitate şi lipsa oricărui angajament faţă de electoratul care i-a trimis pe pesedişti şi pe pedelişti în Parlament. De altfel s-a observat că „foamea” de guvernare a făcut noua „haită” de politicieni să-şi atace proprii lideri. Ion Iliescu a fost „pensionat” şi trimis la colţ împreună cu Adrian Năstase, iar Mitrea, cu sechestrul pe casă de la DNA, a pactat acordul lipsit de verticalitate cu PDL-ul.
În toată această poveste, Băsescu este un participant din umbră, dar a cărui prezenţă se simte peste tot. Lipsa de demnitate a PSD-ului, care ar fi avut şansa să se lepede de imaginea negativă creată de-a lungul anilor de liga baronilor locali sau de înavuţirea peste măsură a unor oameni cu idei „socialiste” din partid, a făcut ca acum să-şi semneze sentinţa de moarte prin eutanasiere.
Episodul cu UDMR-ul care intră la guvernare cu PDL-ul şi care pare să fie scos de acolo ulterior de PSD, pare să fie un troc chiar mai ruşinos decât cel dintre cele două partide majoritare. UDMR-ul semnează o colaborare la guvernare cu PDL-ul, ca să poată servi drept roabă pentru mortul PSD ce ar urma să fie exclus ulterior, iar pesediştii văd dinainte capcana şi se feresc. În cele din urmă iese UDMR din schema guvernării, dar cu ce preţ pentru PSD? La anul maghiarii vor vota cu Băsescu la preşedinţie. PSD-ul era cât pe ce să accepte şi UDMR-ul la guvernare, după ce renunţase uşor la revendicarea ingenuă a postului de premier. În cele din urmă, cei doi „papagali” politici şi lideri ai unor partide lipsite de orice credibilitate, au semnat „parteneriatul pentru România”. Adică devin parteneri pentru România, de dragul ei. La o zi de la semnarea tratatului de împărţire a viitoarelor fonduri europene şi a resurselor care încă nu le-am dat pe comisioane, Stolojan renunţă la guvernare, fără să dea nicio explicaţie. Omul care i-a luat locul este Emil Boc, mâna dreaptă la propriu, a preşedintelui Traian Băsescu. Aşadar, diversioniştii şi mercenarii politici fără scrupule şi-au dat mână cu mână ca facă un „parteneriat pentru România” şi se aşteaptă ca electoratul să creadă asta şi să se întoarcă, cuminte, peste un an, la votul pentru viitorul preşedinte al României.

Publicat la 17 decembrie în Român în Lume

Cred că suntem singuri în univers şi cred că trăim într-o lume nebună, nebună, nebună... din care nimeni nu ne va scăpa. La fel ca protagoniştii filmului cu acest nume şi noi ne aflăm într-o goană continuă după bogăţia unei clipe de statornicie. Trăim într-o lume în care arbitrariul rămâne singura lege şi cu toate acestea pretindem, datorită evoluţiei tehnologice, că putem fi stăpânii universului. Vorba unuia dintre cei mai mari filosofi germani ai secolului 19, tot ceea ce ştim se bazează pe inexplicabil. Cu toate acestea, avem puterea de a merge spre destinul care ne rezervă iremediabilul sfârşit violent şi dispariţia neprevăzută din această lume. Facem tot ceea ce facem sub impulsul ignoranţei şi al credinţei că existăm pentru a transforma această lume. Personalitatea creatoare a omului conţine şi stigmatul damnării eterne, motorul evoluţiei.

Nu vedem lumea în care trăim şi care este reală, dar murim pentru crearea altor lumi, necunoscute, intangibile, utopice. În astfel de condiţii e greu de spus cine deţine măsura tuturor lucrurilor şi balanţa binelui şi al răului. Adevărul şi minciuna sunt doar nişte variabile, într-o ecuaţie a disperării, iar liberul arbitru al omului este o teoremă cu mai multe demonstraţii, ca o oglindă cu două feţe. Nimeni nu poate desemna rolul omului în această lume, pentru că în realitate existenţa noastră ca specie nu are niciun scop aparent în Cosmos.

În ciuda nimicniciei noastre, dorinţa şi nostalgia normalităţii este ceea ce ne îndeamnă continuu la acţiune. Naşterea este trauma primordială a fiinţei, dragostea este mântuirea acesteia prin contopirea ei în absolutul spiritului, iar moartea este destinul ilogic al existenţei. Ilogic pentru că principiile logicii nu cuprind această lume. În cazul în care existenţa noastră are un rost, cu siguranţă, nu ne este dat să-l cunoaştem în această lume.

Aşadar trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, pentru că civilizaţia a pervertit de-a lungul istoriei noţiunea de normalitate, atât cât reprezintă ea logica ilogică a lumii în care omenirea există ca o anomalie.

Societatea ne oferă cunoştinţele, iar cunoştinţele puterea de a supravieţui. Nimeni nu ştie să spună dacă aceste cunoştinţe sunt juste sau nu. Dacă libertatea omului este spontaneitate sau impuls exterior. De aceea, oamenii obişnuiţi vor să trăiască în normalitate, dar nu vor să uite cât sunt de speciali. În vremurile actuale, cel mai greu lucru este, probabil, nu să supravieţuieşti, ci să păstrezi un anumit echilibru al normalităţii.

Ne imaginăm că transformarea continuă căreia îi este supusă lumea şi tot ce există în ea este o evoluţie constantă spre bine şi că noi suntem „copiii tăcuţi ai înţelepciunii”. Ştim însă că aşa ceva nu există. Suntem la fel de brutali, nemiloşi şi temători ca primii oameni ai cavernelor. Nici mai buni, nici mai răi. O astfel de teorie nu oferă nimic în schimbul fericirii agonice pe care o trăim în salturi de la un compromis la altul, deci nu trebuie luată în seamă. Adevărul nu ne va elibera din această poveste, pentru că adevărul nu poate fi cunoscut prin mijloacele umanităţii.

Aşadar, credem în ceva ce nu putem atinge, adică într-o întreagă construcţie ideologică asupra eliberării, care însă conţine o constantă – dispreţul faţă de această lume. Toate religiile oferă o ieşire de urgenţă din acest univers al durerii. Marea încercare este însă că aceste ieşiri sunt de sens unic. Toate. Aşa că în urmă rămân teoriile care nu vor să ofere ieşiri din acest univers al durerii. Evoluţia galopantă a tehnologiei umane, care ne dă un sentiment de putere iluzorie în faţa naturii, dar şi o stare de claustrofobie într-un univers, care este prea mare ca să ne poată purta undeva, lasă loc hedonismului modern. Trăim într-o lume în care liniştea credem că o vom găsi doar în îndestularea nevoilor trupului, în timp ce nevoile spirituale ne creează teamă, pentru că nu le înţelegem.

Evoluţia umană poate fi asemuită mai degrabă cu o înşirare constantă a erorilor şi contradicţiilor. Considerăm că naziştii i-au măcelărit pe evrei fără discriminare, iar astăzi credem că motivele noastre sunt justificate ca să-i stigmatizăm pe arabi sau pe ţigani. Credem că principiile noastre sunt elevate şi ne credem deasupra oricărei manipulări, dar de fapt ne aflăm prinşi într-un joc al minciunilor şi jumătăţilor de adevăr, care se mişcă prin frica noastră constantă faţă de realitatea lumii pe care o dispreţuim, aceea ca toţi suntem la fel şi că nu suntem cu nimic mai buni unii decât alţii. Împărţim aceeaşi mocirlă cosmică, în care ne batem pentru resurse doar ca să ne perpetuăm specia care merge cu maşini şi care vorbeşte la telefoane mobile 3G.

Totul se bazează însă pe o diferenţă care totuşi există între oameni: inteligenţa. Poate că inteligenţa speciei noastre nu ar fi fost atât de avansată, faţă de celelalte specii, dacă nu ar fi fost alimentată şi împinsă de la spate de frică, de această spaimă imposibil de stăpânit faţă de viitorul incert. Ar fi interesant de măsurat nivelul conştiinţei tragicului la toate fiinţele. Poate că această conştiinţă dureroasă a tragediei, a existenţei efemere, este adevăratul motor al supravieţuirii noastre.

S-ar putea spune că frica este adevăratul nostru aliat, singura noastră armă letală în faţa unei conştiinţe care nu vrea să uite. Din frică am descoperit tehnologii şi mijloace de subzistenţă şi iată că acest animal biped, fără pene şi fără solzi este cea mai atroce fiinţă în lupta pentru supravieţuire. Nimeni nu ştie de ce supravieţuim, deşi variante există cu duzina.

Cu toate acestea vrem să supravieţuim şi facem tot ceea ce este necesar pentru asta. În momentul în care se profilează ameninţarea la adresa existenţei noastre, principiile şi valorile noastre intră în stand-by şi redevenim „animalul” feroce, dispus să atace pe oricine. Cum se poate explica altfel că într-o lume pe care o considerăm evoluată, deşi nu este, şi în care nu mai încăpem cu toate rachetele şi scuturile noastre antirachetă, se poate vorbi fără frică? Chiar dacă suntem puternici trăim cu frică. De pildă, americanii, chiar dacă reprezintă cea mai mare putere militară, trăiesc cu frica Chinei şi ţărilor arabe, românii trăiesc cu frica războiului rece, deşi sunt tovarăşi cu americanii, ruşii trăiesc cu teama că celorlalţi nu le va mai fi frică de ei, iar toţi ceilalţi trăiesc cu frica de tot. Astăzi frica este peste tot, de la cancerul din ţigări până la teoria încălzirii globale, şi se ştie că este rentabilă.

Ceea ce rămâne de demonstrat probabil, dacă până acum s-a demonstrat cu adevărat ceva, este sursa fricii. Se ştie că războaiele nu pot izbucni cu stomacul plin. De aceea, cred că ADN-ul omului normal nu conţine de fapt nicio genă a războiului, iar certitudinea pe care o avem că umanitatea este autodestructivă se regăseşte în frica ancestrală de necunoscut, prin care suntem manipulaţi de acea conspiraţie mondială conştientă de sine sau nu şi care nu vrea decât să ne vândă benzină, arme, prezervative ecologice şi teorii ale salvării prin shopping. În ciuda desacralizării disimulate a umanităţii, ne îndreptăm conştienţi sau nu spre finalul acestei curse, către acea stare de normalitate pe care nu o cunoaştem, dar pe care o simţim mereu aproape.

7 aprilie 2008 - publicat în "Român în Lume"

Imigraţia este marea temă europeană de astăzi şi a devenit motiv de preocupare dintr-o dată, aşa cum se întâmplă mereu atunci când politicienii reclamă instituirea unor măsuri radicale.

„Asanarea” sau depurarea imigraţiei către Europa revine în discuţie doar în momente de criză, aşa cum astăzi ne aflăm în plină criză mondială a preţurilor la alimente şi combustibili. Perspectivele economice ale Fondului Monetar Internaţional pentru zona euro sunt în scădere, iar despre perspectivele din sectorul economiei americane nici nu are rost să mai vorbim. Ipotecile refinanţate au adus SUA aproape de faliment şi asta afectează întreaga economie mondială.

Aşadar, în astfel de momente în care motorina e mai scumpă decât benzina, când pescarii nu mai ies în larg din cauza lipsei de rentabilitate a negoţului, când consumul scade drastic, când valorile imobiliare coboară şi ele, se cere o reformă. Şi dacă reformele economice nu pot avea niciun succes într-o astfel de panoramă critică la nivel internaţional, politicienii au nevoie de „cortinele de fum” sau de „ţapii ispăşitori”. Pentru a distrage atenţia publicului de la văicărelile stomacului, politicienii propun sacrificii expiatorii şi bineînţeles că străinii sunt cei mai la îndemână. Reformarea strategiei de imigraţie este necesară după cum o spune Franţa şi Italia, dar şi Spania sau Olanda.

Imigraţia exista dinainte şi a fost atrasă de bunăstarea şi de nevoia de muncitori datorită creşterii economiei europene, iar acum imigranţii stau la coadă la şomaj la un loc cu europenii.

Un proverb italian spune că atunci când nu e pîine în casă, toţi se ceartă şi toţi au dreptate. Cu toate acestea, imigraţia nu a fost niciodată o cheltuială pentru economiile europene, ci mai degrabă mana cerească, motorul ieftin al acestora. Aşadar, imigranţii sunt buni atâta vreme cât este nevoie de ei. Când vin vacile slabe, prezenţa lor incomodează, cu toate că rentabilitatea vitalităţii lor consumate în slujba Europei a depăşit cu mult cheltuiala provocată de ajutorul de şomaj, fie el lunar sau sub forma unei plăţi unice.

Lipsa de moralitate a politicilor de imigraţie din toată lumea se observă acum şi în Europa. Franţa va prelua preşedinţia UE şi vrea un pact de imigraţie care să includă semnarea unui contract de integrare, un mijloc, probabil, prin care să se transmită opiniei publice conservatoare că imigranţii sunt supuşi unui control. Aceste politici, chipurile, sociale, au la bază principii care nu se potrivesc cu cele ale unei democraţii fundamentate pe prevederile Declaraţiei Drepturilor Omului. Gradul de egalitate între oameni se stabileşte cu paşaportul.

Guvernele europene vor o reglementare în ceea ce priveşte problema imigraţiei, pentru că aşa a fost definită deja de politicienii, ca o problemă gravă care până acum a fost trecută cu vederea.

Olanda este de acord „în linii mari” cu proiectul pactului european de imigraţie, iar Spania vrea o politică europeană a imigraţiei, dar până acum s-a delimitat de ideile cele mai controversate cum este contractul de integrare sau examenul de limbă. Chiar şi aşa, propunerea ministrului spaniol de a plăti imigranţilor ajutorul de şomaj dintr-o dată, cu condiţia reîntoarcerii, este cea mai mare ipocrizie a guvernului spaniol. Să păstrăm însă limitele discuţiei atunci când vine vorba despre populari, pentru că aceştia au un discurs dedicat în exclusivitate spaniolilor, în timp ce socialiştii se raportează în continuare la cetăţeni, indiferent de originea acestora. Spania rămâne totuşi ultima redută a bunului simţ faţă de problematica imigraţiei la nivel european, dar între timp, Italia anunţă „toleranţă zero faţă de imigraţia clandestină”, potrivit ministrului de Interne, Maroni. La un miting cu Liga Nordului, ministrul a spus în faţa susţinătorilor săi: „Suntem acuzaţi că am devenit o ţară rasistă şi xenofobă. Sunt miciunile celor care nu acceptă faptul că, cu noi (dreapta) la guvernare, s-a schimbat placa” în ceea ce priveşte imigraţia. „Delictul de imigraţie clandestină”, a mai spus ministrul italian, „există în Franţa de 15 ani, în Marea Britanie şi chiar şi în Germania, unde a fost introdus de socialiştii lui Schroeder”.

Preocuparea faţă de efervescenţa xenofobiei europene a ajuns şi la ONU, înaltul comisar pentru drepturile omului, Louise Arbour, exprimându-şi preocuparea „serioasă faţă de politica represivă” pusă în practică în Europa împotriva imigraţiei clandestine. Incidentele din Italia reflectă, în opinia sa, „politica represivă a statelor europene şi atitudinile xenofobe care se răspândesc în rândul populaţiei”.

Violenţele din Italia împotriva străinilor continuă să apară şi nu doar împotriva străinilor, ci şi contra celor care gândesc altfel. Recent la Roma au fost agresate 4 persoane, studenţi care lipeau afişe cu detalii despre o reuniune antifascistă. Au fost bătuţi de 20 de persoane, mascate şi înarmate cu bare de fier, presupuşi militanţi fascişti. Chiar dacă primarul Romei condamnă actele de violenţă, totul are aspectul unei comedii politice care se termină cu jefuirea în hohote a spectatorilor de către actori. Cei mai păcăliţi aici sunt chiar italienii, care acceptă să le fie insultată inteligenţa de astfel de persoane, care fac din integrarea rromilor un spectacol desprins din Colisseum.

Totul a pornit de la stigmatizarea rromilor, consideraţi de altfel nişte indivizi şi o rasă fără nicio şansă de reabilitare socială. Aşadar, este vorba doar de o trezire a instictului antisocial faţă de rromi, existent deja în subconştientul colectiv al europenilor. Aici apare paradoxul discriminării celuilalt, cel puţin în cazul românilor din Spania şi din alte ţări. Dacă noi nu acceptăm să fim identificaţi cu cei câţiva delincvenţi zgomotoşi, nu ne reţinem la rândul nostru de a face judecăţi generale privind rostul rromilor. Dacă noi vrem să scăpăm de greşeala generalizări, de ce o facem cu rromii? Aici suntem la fel ca şi politicienii italieni şi cei din suita lui Sarkozy care îşi doresc să acceptăm că există un rău ce trebuie eliminat. Aceleaşi principii s-au aplicat şi în timpul ascensiunii lui Hitler în Germania. Demonizarea evreilor a fost combustibilul propagandei naziste. Acum, la cel mai mic zvon că cineva ar fi încercat să fure un copil, mulţimea merge cu torţe să incendieze taberele de rromi. Asemenea „zvonuri” au fost extrem de folositoare americanilor la „pedepsirea” Irakului în 1991. Atunci au apărut mărturii potrivit cărora soldaţii irakieni au pătruns într-o secţie de nou-născuţi din Kuweit şi după ce scoteau bebeluşii afară îi străpungeau cu baioneta. Totul s-a dovedit a fi o minciună ulterior, însă, focul era deja înteţit, iar rachetele americane săpau gropi comune în Irak.

Într-un interviu acordat recent unui ziar spaniol, ministrul italian de externe, Franco Frattini justifica acţiunea oamenilor din Napoli de a-i incendia pe rromi pentru că „sunt săraci şi trăiesc în mizerie”, iar lui dacă cineva ar încerca să-i fure copilul s-ar duce la Poliţie pentru că e funcţionar.

Comisia Europeană s-a trezit cu grenada detonată în palmă. Rromii sunt consideraţi acum drept o molimă, iar imaginea lor antisocială ar trebui să mobilizeze democraţiile europene ca să-şi întărească discursul şi să aprobe măsuri radicale, presupus necesare. Un oficial european, care nu şi-a dat numele era citat recent, referitor la situaţia din Italia: „Autorităţile italiene trebuie să înţeleagă că rromii din România sunt cetăţeni europeni şi nu este posibil să fie consideraţi imigranţi ilegali. Autorităţile italiene nu au anticipat problema rromilor. Au lăsat-o să se 'coacă', iar acum arată o gestionare nu foarte gândită”.

Prin astfel de atitudini, Statele Unite ale Europei se apropie din ce în ce mai mult de sistemul „dictaturii democratice” din celelalte State Unite, de peste ocean. Visul european se destramă de câte ori frica de cei diferiţi şi faţă de imigranţi, implicit, ne conving să facem rabat de la principiile morale pe care se susţine utopia europeană a moralităţii. Pentru o clipă scurtă, Europa a lăsat să se vadă o urmă de umanitate, de solidaritate faţă de acei oropsiţi ai istoriei, dictată tot de puterile europene. Africa este ca o rană deschisă şi poate ar trebui să ne simţim vinovaţi că trăim bine pentru că cei de acolo trăiesc prost, dar la urma urmei, va învinge tot frica şi dorinţa de supravieţuire în faţa moralităţii.

De aceea vom continua să trăim în epoca ipocriziei, dacă visăm la lumi perfecte doar pentru noi.

Trăim cu gândul la România şi asta... ne mânâncă tot timpul şi toţi nervii. Încă de acum câteva luni eram cu toţii surprinşi de atmosfera prea electorală care se trăieşte în România şi care acum se trăieşte în mijlocul „liniştitei” noastre comunităţi iberice.

Votul uninominal al românilor din străinătate a căpătat o altă valoare şi drept urmare candidaţii au început deja să-şi facă apariţia pe tarlaua noastră şi se pregătesc să ne anunţe că anul acesta, luna cadourilor şi a promisiunilor este noiembrie.

Posibilitatea de a alege omul şi nu lista, scoasă până acum la vânzare cu neruşinare de liderii partidelor politice din România, pentru orice bişniţar cu benzină sau ţigări, invită la speranţă. Adică ne poate îmbia să credem că lucrurile se schimbă şi noi suntem cei care facem asta. Numeroase voci, avizate şi neavizate, au criticat implementarea acestui vot care ar trebui să termine cu dictatura politicii de club şi să permită, odată pentru totdeauna, apariţia valorilor în politică. Acum, când o campanie electorală se poate derula pe o suprafaţă geografică mică şi când costurile campaniei sunt reduse la dimensiunile colegiului uninominal, practic oricine se poate încumeta să intre în politică ca independent sau ca formaţiune politică. Mă întreb, oare cum ar arăta un parlament format dintr-o majoritate independentă?

Inocenţa tâmpă a politicienilor actuali, dinozaurii noştri de toate zilele, stă în faptul că, fără să-şi dea seama, au semnat propria dispariţie. Politica redevine iar a cetăţenilor şi se întoarce la misiunea ei iniţială, aceea de a servi oamenii care au creat ideile.

S-a spus că România nu este pregătită pentru votul uninominal şi aşa este. Probabil că acesta va fi ultimul scrutin în care vom vedea figuri politice care candideaza în regiuni în care nu au mai călcat înainte. Va fi interesantă reacţia votanţilor în momentul în care vor trebui să aleagă între un vecin sau consătean şi un „figurant” politic.

Cine ştie dacă nu cumva aceste alegerile vor reduce din gaşca de partide „căpuşă” sau „balamale” care de 20 de ani nu fac decât să saboteze ţara prin dorinţa lor de supravieţuire cu orice preţ.

România are nevoie de schimbare, la fel cum noi am ales să ne schimbăm modul de viaţă prin emigrare. De aceea cred că acum, poate mai mult ca oricând, votul nostru contează. Dictonul că cine nu votează nu contează înseamnă mai mult decât atât. Cine nu votează, cine nu se exprimă, cine nu se opune, cine nu se autodepăşeşte este complice la situaţia revoltătoare pe care o trăiesc familiile noastre în România.

Nu ştiu cine poate spune că România avansează,  când de fapt întâmplările cotidiene te fac să te apuci cu mâinile de cap şi să înnebuneşti. Exemplul meu preferat pentru o astfel de situaţie: Michael Douglas în „Falling”, unde joacă rolul unui proiectant militar care cedează presiunii sociale şi îşi ascultă conştiinţa, terminând prin a fi ucis cu dreptatea în mână.

Nu ştiu cine poate afirma că nu-l interesează politica în România, dacă între timp părintele său trebuie să-şi cumpere propriile medicamente atunci când este internat în spital pentru „tratament”, sau atunci când este trimis să-şi facă analize la cabinetul privat al medicului. Cum să rămâi calm, când aceleaşi medicamente pentru un bolnav costă în Spania 4 euro pe lună, iar în România, 50 de euro pentru jumătate de lună? Apoi, spitalele româneşti care arată ca nişte măcelării murdare şi pline de mirosuri repingătoare... Altcineva îmi povestea deunăzi că a plătit 150 de lei pentru 3 analize de sânge la spitalul public, în România, şi că frica cea mai mare pe care a avut-o a fost să nu ia vreo boală.

Câţi bătrâni dau toţi banii pe medicamente şi se încălzesc cu bricheta în România anului 2008, cu tot cu impresionanta ei „creştere economică”? Cum ar putea să nu ne intereseze politica? Cum am putea continua să ne lăsăm batjocoriţi de aceleaşi lichele care de 20 de ani se bronzează la soarele permisiv şi frivol al „democraţiei româneşti”? Cum se poate vorbi oare despre România actuală ca despre o altă ţară, când de fapt e aceeaşi fundătură din care am scăpat acum câţiva ani? Nimic nu s-a schimbat. Ceea ce se vede este poleiala şi mirajul pe care ni-l alimentăm cu toţii, in speranţa că ţara noastră va redeveni mai curând a noastră!

Cum se poate concepe ca un miliţian, şef de poliţie rutieră într-un important oraş din judeţul Sibiu, să ia la rost, cu tipica nesimţire arogantă a imbecililor fuduli, rudele neconsolate ale unui tânăr mort într-un accident rutier brutal, pe şoselele la fel de brutale ale României: De ce n-aţi venit până acum?

Nimic nu s-a schimbat..., dar se poate schimba şi noi, românii care am avut curajul prostesc de a emigra, de a nu mai îndura, de a nu mai avea speranţe deşarte, noi putem schimba România, chiar şi de la distanţă. Noi suntem schimbarea şi România se schimbă datorită nouă şi celorlalţi care se revoltă şi celor care nu mai dau şpagă. Să nu lăsăm, aşadar, din mână „telecomanda schimbării” şi să alegem ceva pentru un viitor mai bun, mergând la vot în 30 noiembrie.

Românii din Spania nu pot vota cu toţii, pentru că nu beneficiază de posibilitatea votului prin poştă, iar în cele 20 de secţii de votare vor încăpea doar câteva mii de oameni. Să le demonstrăm politicienilor români care au vrut să ne excludă de la acest scrutin, permiţându-ne să alegem doar 4 deputaţi şi 2 senatori pentru 3 milioane de români, că vrem să schimbăm România şi că minciuna şi furtul legal s-au terminat. Să umplem secţiile de votare la refuz, chiar dacă ar fi să votăm nul, doar ca să transmitem un semnal foarte clar din diaspora: Ne interesează România!

Aşa cum ne-am aşteptat, după aproape 20 de ani de democraţie în care ne-am plâns mereu de problemele politicii româneşti, făcută de „găştile” de partid, românii au votat la primele alegeri uninominale tot cu partidul. S-a făcut tam-tam pe marginea votului uninominal că ar regenera politica românească, că ar curăţa haznaua în care se scăldau până acum reprezentanţii neamului şi de fapt nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Singurul semn al evoluţiei este reducerea numărului de partide parlamentare, fapt pentru care putem spera ca la un moment dat vom ajunge să avem o politică românească echilibrată de 2 – 3 partide majoritare.

Până la alegerile din 30 noiembrie 2008, majoritatea alegătorilor, adică cei care au renunţat să mai aleagă, a decis să nu mai voteze. Motivele electoratului pot fi variate, dar unul singur este evident: văd aceeaşi Mărie cu altă pălărie, indiferent de rezultate.

După numărarea voturilor de la alegeri, când încă se vorbea de rezultate parţiale, PSD-ul conducea cu câteva procente în faţa PDL-ului, ambele partide fiind pe la 36%, urmate la o distanţă mai mare de 15 procente de către PNL. PRM-ul se sufoca sub pragul electoral, împreună cu PNG-ul, iar UDMR-ul răsufla uşurat cu cele 6 – 7 procente pe care le obţinuse.

Încă o dată abţinerea a fost votul majoritar, atât în ţară cât şi în diaspora. Dintre cele 3 milioane de români din străinătate au votat doar 24 de mii. Aşadar, votul democratic nu pare să aibă valoare pentru majoritatea românilor. Atunci când cetăţenii nu mai cred în mecanismele propriei societăţi democratice, înseamnă că se autoexpulzează. Iar în cazul românilor nu se poate spune că cei care nu votează trăiesc prea bine ca să le pese de cine guvernează. Românii nu cred în politicienii români, pentru că nici aceştia la rândul lor nu cred în propriile doctrine. Electoratul majoritar îi urmează pe cei consecvenţi, iar în România puţine partide au păstrat linia doctrinară după 1989. După majoritatea „tăcută” care refuză să mai fie înşelată de cacealmaua alegerilor democratice, rămâne doar electoratul din ce în ce mai mic al partidelor mari, care nu întotdeauna ştie ce votează şi, atunci când o face, o face sub un impuls emoţional. În concluzie, 6200 de voturi pentru cei 650 de mii de români cu drept de vot din Spania nu pot fi definitorii. Abţinerea masivă sau participarea masivă la un scrutin se susţine pe un consens general, uşor de identificat de către toţi alegătorii. În cazul alegerilor din 30 noiembrie, alegătorii nu au văzut niciun motiv, niciun program electoral în care să creadă sau pe care să-l creadă. Ca şi în afaceri, încrederea stă la baza politicii, căci ea însăşi constă în legătura de încredere care poate exista între mai mulţi indivizi, dornici să încredinţeze propriile resurse spre administrare unuia dintre ei.

După ani de zile de dezamăgiri, electoratul a renunţat să mai aleagă, pentru că simte şi are convingerea că votul său nu contează. Bineînţeles că votul contează oricum, însă alegătorii cred mai mult decât orice că acesta nu mai contează pentru ei sau pentru ceea ce cred ei.

Ca să fie recuperată încrederea în politică sunt doar două soluţii complementare: reeducarea electoratului şi reciclarea clasei politice. Politicienii români sunt lipsiţi de creativitate şi sunt mereu trădaţi de lipsa de educaţie politică, iar alegătorii nu au niciun motiv ca să urmărească politica.

Acum, vorba pluguşorului, „mămăliga-i cât nuca şi o păzesc doişpe cu măciuca”. Pe cele câteva voturi exprimate într-o zi friguroasă de noiembrie se bat 3 mari partide care vor să guverneze cu orice preţ, indiferent dacă vor fi nevoite să se dezică de propria doctrină.

Indiferenţa cetăţeanului faţă de societate este un simptom deosebit de grav, iar abandonul electoral are efecte pe care le vom resimţi mulţi ani de acum înainte. Din păcate, într-o societate democratică votul rămâne singura posibilitate de a schimba lucrurile, iar clasei politice actuale îi convine ca românii să nu voteze.

În mod clar, românul din străinătate nu se simte legat de România, chiar dacă plânge de câte ori are ocazia de dorul meleagurilor natale şi chiar dacă la orice prilej scoate naţionalismul de paradă. Pe lângă faptul că majoritatea liderilor politici sunt responsabilii principali pentru apariţia emigraţiei masive, românii din străinătate se simt izolaţi şi până când nu ajung să se integreze în societatea de adopţie nu pot avea poziţii clare din punct de vedere politic.

La alegerile din 30 noiembrie, politica românească a primit o nouă corecţie din partea electoratului, prin indiferenţa colectivă. Românii au întors de mult timp spatele politicii, pentru că de prea mult timp politica însăşi s-a făcut fără ei. Viitorul societăţii depinde de voturile exprimate la urne şi dacă urnele sunt goale, acesta este lipsit de validitate.

Publicat la 3 decembrie 2008 in Roman in Lume 

Nici un partid din România nu deţine în acest moment o strategie viabilă pentru diaspora, ca să nu mai vorbim despre strategiile de guvernare pe care nu le nimeresc de atâţia ani. Oamenii politici actuali sunt lipsiţi de capacitatea intelectuală şi morală pentru a putea elabora o strategie credibilă sau o politică fundamentată pe informaţii reale.

Dacă un partid promite 20 de mii de euro pentru fiecare român care se va întoarce acasă, guvernul şi parlamentul dau măriri de salarii cu 50% şi măresc pensiile parlamentarilor, în condiţiile în care criza economică stă să explodeze şi la noi, iar leul a căzut la nivele apropiate de anul 2004, când 1 euro era 4,13 lei.

De 20 de ani, partidele politice din opoziţie şi de la guvernare au dovedit că sunt conduse de oameni lipsiţi de idei. De aceea, în 2008, suntem încă o ţară cu o productivitate slabă, cu o competitivitate externă inexistentă şi cu o cheltuială enormă în importuri.

Apropierea campaniei electorale, însă, dă pe faţă şi mai mult lipsa de maturitate şi de curaj a clasei politice care nu vrea decât să guverneze, cu orice preţ, plătit însă de noi contribuabilii.

Partidele politice româneşti nu au o pepinieră de persoane şi personalităţi pe care să le îngrijească, să le pregătească şi cărora să le insufle respectul şi responsabilitatea faţă de doctrina de partid şi faţă de cuvântul dat electoratului. Nu pot face asta pentru că liderii actuali ai partidelor româneşti sunt produsul unei culturi care nu se bazează pe respectul faţă de contractul social şi gândesc într-un mod foarte păgubos, care stă bazat pe rezultate imediate, indiferent dacă deseori sunt nevoiţi să-şi trădeze doctrina.

Clasa politică este produsul societăţii civile şi viceversa. Ceea ce nu ştim este cine a fost primul, oul sau găina. Aceasta este imaginea fidelă a ceea ce suntem acum după aproape 20 de ani de democraţie: un popor cu o identitate surpată de acuzaţii, culpă şi scârbă într-o ţarină fără stăpâni. Am devenit pragmatici în cel mai dăunător sens al cuvântului, pentru că responsabilitatea şi identitatea noastră colectivă ni se par poveri, şi nu mijloace de progres social.

Condamnarea comunismului la români s-a făcut în 1989 când ne-am lepădat de tot ceea ce ne lega ca indivizi, din teama de a nu rămâne încă sub imperiul doctrinar al socialismului. Acum când Europa este guvernată de partide care au la bază doctrina socialistă, indiferent dacă sunt de dreapta sau de stânga, noi imităm pragmatismul subcultural american, total nepotrivit pentru noi, şi care vine dintr-o ţară în care guvernează alternativ două partide de dreapta cu pseudonime socialiste.

Nu există un model autohton al societăţii româneşti sau dacă a existat nu a fost reabilitat şi nimeni nu face eforturi reale pentru a-l crea.

Totuşi, lucrurile se pot schimba curând odată cu „infuzia” de conştiinţă socială pe care o reprezintă întoarcerea românilor acasă. Rolul diasporei este astăzi mai mult ca oricând acela de a reînvia morala unei societăţi care aşteaptă să fie resuscitată şi căreia românii „şcoliţi” în ţările democratice trebuie să-i imprime ritmul necesar unei evoluţii sănătoase. De aceea, politicienilor români actuali, cea mai mare piedică în calea modernizării României, le este frică de votul diasporei şi de aceea nu au nici o strategie nici pentru românii plecaţi şi nici o politică reală pentru cei de acasă.

De teama propiului sfârşit, dinozaurii din parlament şi-au mărit cu o neruşinare de necrezut pensiile şi au dat uitării subiectul eliminării imunităţii parlamentare.

Supremaţia politicii româneşti actuale rezidă în alimentarea zilnică a opiniei publice cu subiecte şi dispute neesenţiale. Apoi, lipsa de maturitate a găştii politice care o sa ceară votul la 30 noiembrie se mai vede şi în nestatornicia privind respectarea regulilor jocului. Dezbaterile sterile şi susţinătorii uneia sau altei cauze pierdute umplu paginile de opinie din principalele cotidiane referitor la votul uninominal. Indiferent dacă este aplicat în cea mai potrivită formă sau nu, votul uninominal rămâne singura soluţie pentru depurarea clasei politice şi va atrage inevitabila reforma a felului în care se face politică în România.

N-aş putea să trec cu vederea iniţiativa guvernului de a îmunătăţi imaginea românilor din Spania cu o campanie de publicitate, asortată pe alocuri cu alte evenimente organizate în stil publicitar, dar care ar trebui să fie mai mult decât atât. Campania „Români în Europa” este la fel ca şi guvernul care a gândit-o: superficială. Iniţiativa este de lăudat, pentru că de câţiva ani buni se simţea nevoia unei campanii, poate nu neapărat de imagine, însă acum şi momentul şi felul în care se face este prost. Campania a fost lansata recent la ambasada României de la Madrid şi se vede de la o poştă că a fost făcută în grabă, mai ales pentru că multe dintre punctele de pe agenda campaniei nu erau definitivate. Un alt aspect negativ este acela că graba care se vede a fost imprimata desigur de calendarul electoral, un fapt destul de grav dacă ne gândim că cele 3,5 milioane de euro sunt bani publici. De asemenea, lansarea campaniei a ridicat multe critici din partea forumiştilor care spun clar: luaţi-vă ţiganii şi delincvenţii şi o să vă îmbunătăţiţi imaginea. De altfel, ţiganii lipsesc cu desăvârşire din sporturile publicitare şi din toată imaginea promovată de guvernul României. De altfel, acţiunea a fost catalogată deja drept o „campanie pentru românii albi”. Deci, pe lângă superficial, „Hola soy rumano” este şi rasist. Să sperăm însă că acţiunea guvernului României îşi va atinge ţelul de a îmunătăţi imaginea românilor prin reclame, căci adevărata campanie care priveşte reducerea delincvenţei româneşti în Spania şi reintegrarea ţiganilor care trăiesc în mizerie la marginea Madridului nu va fi făcută prea devreme.

Probabil că soluţiile se vor găsi şi pentru românii din Spania şi pentru cei de acasă atunci când Forumurile şi Congresele Românilor din întreg sistemul solar se vor ocupa efectiv de ele şi nu doar de aplauzele gratuite pe care le servesc de fiecare dată când apare în preajmă vreun preşedinte de stat sau un alt politician preocupat doar de soarta politică a diasporei. Românii care au emigrat şi au reuşit sunt cei mai buni politicieni pe care îi avem.

Publicat in Roman in Lume - 8 octombrie 2008

Mi-e frică de aceia care cred doar în ei înşişi şi nimic nu le poate clinti această credinţă. Fanatismul nejustificat faţă de propria persoană şi dorinţa de a înălţa o apartenenţă la un popor, care nu e cu nimic mai presus sau mai prejos decât orice trib, mi se par simptomele periculoase ale metastazei ireversibile a ignoranţei.
Istoria filozofiei şi, în general, istoria umanităţii este o consemnare fidelă a îndrăznelii, insolenţei, rebeliunilor individului faţă de tradiţia colectivă. Societatea, aşa cum există ea acum, a apărut şi continuă să fie, în fond, forma primitivă de asociere a indivizilor în scopul apărării faţă de un mediu ostil şi necunoscut. Aşadar, colectivul este apărarea indivizilor şi este tranchilizantul angoasei generate de trauma existenţei. A exista înseamnă a suferi. Conştiinţa suferinţei este insuportabilă şi de aceea, individul caută eliberarea sau ... uitarea.

Suntem conştienţi că nu putem trăi în afara societăţii, dar suntem la fel de conştienţi că existenţa în colectiv este un compromis făcut cu autocunoaşterea. Adică pentru a trăi în grup trebuie să renunţăm câteodată la „a ne cunoaşte pe noi înşine”. Marele gânditor contemporan Horia Roman Patapievici analizează în cartea sa „Omul recent” tocmai tragedia omului modern, care constă într-o existenţă lipsită de semnificaţii profunde, într-o păstrare a stării anestezice de om modern, captiv între obligaţiile şi dorinţele lumii actuale. Un om recent este un om care şi-a uitat esenţa sa de „creatură a lui Dumnezeu”. Însă, omul recent este acum fiecare dintre noi. Omul actual este subjugat unei vieţi presărate cu premii la fiecare secundă în schimbul vitalităţii sale, în schimbul timpului său. Societatea de consum, care a devenit un monstru devorator de indivizi, este realitatea zilelor noastre. Dezmăţul dorinţei uşor de satisfăcut ne face să trăim între milioane de pungi de plastic, telefoane mobile pentru fiecare, pensii private, ameninţări teroriste şi certuri ruso-americane, între măriri de pensii şi creşteri ale inflaţiei, între infarctul imobiliar şi escaladarea preţului petrolului. Trăim o succesiune nebună de spaime şi explozii de fericire materială. Într-o astfel de lume, în care cu toţii mâncăm aceleaşi alimente injectate cu cine ştie ce E-uri, aceleaşi mere din Argentina sau din Italia, aceeaşi carne de vacă ... nebună şi în care cu toţii suntem nişte consumatori cu drept de vot asupra marionetelor mânuite de cei care ne asigură consumul, nu ne rămâne decât să ne lăsăm pradă ignoranţei colective.

Angoasele au dispărut. Frica de o dispariţie subită a echilibrului material actual ne face să ne afundăm şi mai mult în realitatea imediată, în acest vârtej, în care timpul se topeşte în acest ACUM al desfătării simţurilor. Suferinţa existenţială se ascunde sub uitarea cotidiană. Ne simţim bine îngropând-o în adâncurile subconştientului nostru şi ca să o afundăm şi mai jos suntem împinşi de sentimentul de autoconservare să ne găsim justicări şi mituri moderne, pentru momentele lipsite de substanţă ale existenţei noastre. Omul recent, adică noi cei care trăim într-o lume reală, dar confecţionată în acelaşi timp din simţiri care se găsesc la supermarket sau în utopia reclamelor publicitare, este creaţia noastră, care a apărut datorită luptei constante a individului cu societatea.

Istoria umanităţii este o înşiruire de acte de sabotaj ale individului faţă de siguranţa iluzorie a comunităţii. Filozofiile orientale arată drumul individului spre eliberare, niciodată pe cel al mulţimii, începând cu acceptarea faptului că nu controlăm nimic, dar că avem această iluzie extraordinară care ne face să ne avântăm în această lume ca nişte kamikaze inconştienţi şi curajoşi. Spaimele omului primitiv nu au dispărut niciodată, iar noi le avem în continuare în adâncul fiinţei noastre şi uneori le simţim cu toată puterea conştiinţei. Atunci când simţim că totul este deşertăciune, vorba Ecleziastului, şi că nimic nu e nou sub soare, trăim adevărata apartenenţă la rasa umană. Între timp, însă, încercăm s-o anulăm cu apartenenţele naţionale, regionale sau culturale, ca să ne autodeclarăm descendenţi ai zeilor moderni. Conştiinţa colectivă şi cea individuală sunt două planuri care uneori se suprapun, iar alteori se contrazic. Atunci când acestea se contrazic apar geniile care sunt atacate de ignoranţa celorlalţi. De-a lungul istoriei, societatea a fost sabotată şi modernizată în acelaşi timp de insolenţele şi dizidenţa indivizilor care au vrut să schimbe tradiţia.

Dacă vorbim de această luptă, urmărim de ceva vreme spectacolul diversiunii, dirijat de corifeii unor televiziuni româneşti. Unul dintre acte îl priveşte chiar pe Patapievici şi pe cei care astăzi îl atacă pentru că la un moment dat şi-a exprimat dispreţul faţă de români, într-una din primele sale cărţi publicate. În consecinţă, nu poţi decât să te simţi revoltat de reacţiile viscerale ale prezentatorilor unor televiziuni, captivi şi ei în „cutia proştilor”, care promovează doar interesele politice camuflate ale patronatului. Povestea cu presa românească o ştie toată lumea: e liberă ... de orice responsabilitate! Oricine are un „organ” mass media are dezlegare la orice, pentru că presiunea mediatică este cheia succesului în societatea românească.

Ceea ce nu înţeleg unii foşti tovarăşi şi viitori foşti domni este că un artist sau un gânditor are dreptul să se exprime la fel ca oricare alt cetăţean al României. Ecoul cuvintelor sau operelor sale poate deranja într-adevăr, dar tocmai acesta este scopul. Artiştii şi intelectualii noştri sunt conştiinţa noastră. Sunt singura noastră armă împotriva autosuficienţei şi ignoranţei naţionaliste. Avem nevoie de un artist să ne deseneze un preş cu harta României conturând un vagin, atunci când realitatea o cere. Ceea ce nu vor laptopiştii şi alţi mercenari, josnici prin mijloace şi scopuri, ai bandelor rivale din politică este ca noi prostimea să ne putem trezi? Ei vor să continuăm înfundaţi în mocirla naţionalismului ieftin şi lipsit de temei, căci astfel mogulii şi comisionarii marilor partide îşi pot încheia afacerile liniştiţi sub paravanul declaraţiilor de patriotism. Cum zicea Oscar Wilde: „patriotismul este virtutea depravaţilor” sau altfel spus „în numele patriei, nouă ni se permite orice”.

Orice concesie făcută sentimentelor efuzive de naţionalism este o măsură de protecţie şi o fugă din calea autocriticii. Ascunderea în faţa problemelor sau invocarea naţionalismului sau originilor ca să scăpăm de responsabilităţi este la îndemâna popoarelor lipsite de simţ şi tradiţie democratică. La popoarele saxone, naţionalismul este temperat de responsabilitatea individului faţă de colectiv, dar şi invers. La noi, însă, o critică adusă mamutului social poate însemna expulzarea celui care trage un semnal de alarmă. Şi să nu uităm că în ultimii 18 ani, iluzia că suntem mai degrabă români decât cetăţeni, propagată de securiştii politici, ne-a determinat să ne spargem capetele cu ungurii la Târgu Mureş şi să acceptăm găluşca lui Iliescu că Regele Mihai era un agent destabilizator în 1990 şi că de aceea i-a refuzat accesul în ţară. Apoi, sloganurile de genul „noi nu ne vindem ţara”, strigate de liderii FSN în anii 90 de pe TAB-uri înconjurate de muncitori orbiţi şi flămânzi, au prilejuit ca ţara s-o „privatizeze” dânşii, politicienii fătaţi de marea formaţiune neocomunistă FSN şi tot noi, poporanii, le-am permis şi chiar i-am ajutat să trimită înapoi Dreapta proaspăt sosită din exil. Toate astea le-am permis noi, pentru că de fiecare dată am crezut vorbele unor tribuni isterici şi corupţi.

În numele naţionalismului, această apartenenţă întâmplătoare la un colectiv sau o naţiune au fost închişi oameni, au fost arşi de vii sau schingiuiţi ca să nu deschidă ochii prostimii. Asta se petrece în acest moment, în care orice acţiune a Institutului Cultural Român, condus de Patapievici, este urmărită cu lupa de maeştrii iluziei naţionaliste de ocazie. Patapievici este un gânditor fără rival între detractorii săi, care sunt de fapt nişte lichele lipsite de respect faţă de poporul român, pe care îl ridică atâta în slăvi. Nu mă îndoiesc de patriotismul lui Patapievici, tocmai pentru că suferă, aşa cum deunăzi suferea Cioran pentru o Românie pe care ajunsese să o urască după ce o iubise până la disperare. Să crezi astăzi că un intelectual de talia lui Patapievici este anti-român sau că a avut simţiri anti-româneşti vreodată înseamnă să-ţi dai de gol ignoranţa şi lipsa de viziune. Oamenii ca Horia Roman Patapievici nu sunt doar o valoare „naţională” (dacă vrem să cădem şi noi în onanismul demagogiei naţionaliste), ci sunt spirite universale care ne oferă şansa să vedem dincolo de gardul prostiei regionale. De aceea, atunci când un artist sau un filozof român ne înjură sunt liniştit, pentru că îmi dau seama că mai e cineva printre noi care se preocupă pentru autosuficienţa ignorantă în care ne lăfăim zilnic. Totuşi, invazia murdăriei politice în spaţiul spiritual al tuturor mi se pare de neiertat, iar cel mai surprinzător lucru este acela că valorile pot fi puse la îndoială acum de oricine într-o ţară care se vrea modernă şi luminoasă. Unii s-au apucat să-l citească pe Patapievici doar când au văzut că reprezintă intelectualitatea pro-Băsescu, iar un conflict dialectic între Patapievici, un spirit liber, şi mercenarii presei româneşti este inutil şi imposibil. Să ne amintim de sfatul Mântuitorului către Apostoli: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor!”.

Începe un nou sezon electoral de vânătoare de voturi pe plaiurile diasporei româneşti şi încet-încet se trezesc la viaţă toate acele asociaţii care nu sunt active decât în astfel de perioade.

Aşa că, dragi români, până la sfârşitul lunii noiembrie intimitatea şi spaţiul public în care vă învârtiţi va fi invadat de oameni necunoscuti, falşi profeţi care vorbesc aceeaşi limbă, pe care nu i-aţi văzut niciodată sau pe care i-aţi văzut de v-aţi săturat, şi care vor afirma că duc de ani de zile „lupte seculare” pentru drepturile d-voastră ca români în pribegie. Nu intraţi în panică, acestea sunt celulele adormite ale organizaţiilor politice care vor să ne terorizeze din România, formate din preşedinţi şi vicepreşedinti de asociaţii româneşti care au sarcina să vă îndrume votul la viitoarele alegeri. Grupuri, grupuleţe veţi revedea acei neobosiţi preşedinţi de asociaţii şi federaţii care de la ultimele alegeri din 28 aprilie 2007 n-au mai spus nici mâlc şi au dispărut de pe scenă, de parcă nu ar fi existat. Între timp, cine a mai prins vreo subvenţie de pe la vreo primărie mai cu dare de mână, de pildă pe la Ciudad Real sau Castellon, s-a cam dat la fund ca să-şi administreze captura. Fenomenul este cu atât mai ciudat cu cât aceste subvenţii acordate mai multor asociaţii nu au fost niciodată subiectul informării publice. Înainte nu puteai scăpa de unii preşedinţi de pseudo asociaţii de ajutorare a românilor care nu te lasă în pace până nu-ţi explică câtă treabă au ei când stau degeaba, fără să vorbească cu niciun român, iar la un moment dat dispar, ca să afli apoi că şi-au primit răsplata. De aceea, nici administraţiile, fie ele regionale sau la nivel de stat, nu fac tam-tam, pentru că toată lumea vede de la o poştă că anumite subvenţii sunt de fapt recompense. Cu siguranţă dacă am ridica preşul pe care stau unele acociaţii româneşti am găsi multă mizerie.

Ce bine că majoritatea românilor nu se lasă duşi de nas de aceşti caţavenci şi că îşi văd de treaba lor. După aia, vin caţavencii şi zic că românii sunt ignoranţi şi nu vin la concerte nici dacă îi chemi gratis. Nu e ironie, câtă scârbă te cuprinde atunci când îi vezi pe aceşti seniori cum se guduresc de fiecare dată când apare câte un politician de vază, în vizită aici, prin colonii. Toţi au ceva din caţavencu, unii sunt cu vechime în Spania, au limba ascuţită şi ştiu când să aibă glasul mieros sau gesturi afectate. Fac conversaţie şi cu ăia de stânga şi cu ăia de dreapta, doar asta e diplomaţia şi până la urmă funcţia sau banii n-au culoare. Unii sunt foşti găinari prin România, oportunişti versaţi, alţii foşti azilanţi politici când momentul nu o cerea, alţii cer drepturi ca români când ei nu mai sunt demult români, renunţând la cetăţenie pentru a deveni spanioli.

Aşadar, acum este iar primavară pentru asociaţiile si trâmbiţaşii drepturilor românilor. Vor organiza cântări, reuniuni informale cu mancare şi băutură gratis şi vor pune muzică pentru a vă aduce aminte că „Noi suntem români”. Vor apărea în spatele politicienilor români care vor avea neruşinarea să se afişeze în Spania înaintea alegerilor şi nu vor ezita să vă reprezinte peste tot.

Nu vă speriaţi. După alegerile parlamentare care vor avea loc în 30 noiembrie, aceşti agresori au fost antrenaţi să dispară din nou până la următoarele alegeri sau până când se va afisa pe la Madrid vreun dos de politician, important sau nu, că poate pica ceva, şi care simte nevoia unei băi de mulţime.

Nu vă aşteptaţi ca aceste asociaţii, majoritatea in-culturale, dar care se ocupă cu de toate, să vă găsească locuri de muncă sau să vă dea sfaturi privind traversarea crizei din Spania. Dar ce vorbesc eu? Românii nici măcar nu aşteaptă altceva decât ceea ce pot face ei singuri şi cu apropiaţii lor. De asemenea, să nu credeţi că dacă cei din conducerea FEDROM, autodeclarată „cea mai reprezentativă structură asociativă a românilor din Spania”, are o relaţie privilegiată cu conducerea Ministerului Muncii şi Imigraţiei din Spania se va folosi de ea ca să convingă executivul că moratoriul nu trebuie prelungit sau că în continuare cozile de la obţinerea numărului NIE sunt absolut umilitoare. Dimpotrivă, cei de la conducerea FEDROM, aşa-zisa, cu de la sine putere, federaţie a asociaţiilor de imigranţi români din Spania, care se laudă că duce jalba în proţap peste tot, mai degrabă acceptă ceea ce i se spune pe linia partidului de guvernământ, faţă de care conducerea FEDROM are clare înclinaţii, decât să se bată pentru nevoile românilor. Marea federaţie din care fac parte 27 de asociaţii, unele ilustre necunoscute, FEDROM, s-a aflat poate mai aproape decât oricine pentru a putea influenţa decizia guvernului spaniol de anul trecut în privinţa prelungirii moratoriului şi nu a făcut nimic. Mă rog, nimic vizibil sau util. Pe deasupra, FEDROM este reprezentanta românilor din Spania în Forul Imigraţiei din cadrul Ministerului Muncii, dar cu siguranţă nimeni nu a simţit asta. „Principala federaţie a românilor” (cu priviri de stânga dacă se poate) pare mai degrabă dispusă să accepte orice decizie a guvernului fără să crâcnească, ba chiar se străduieşte să găsească justificări pentru bicele pe care le luăm pe nedrept. Amintiţi-vă că anul trecut, de teamă să nu critice guvernul socialist spaniol, FEDROM a fost singura „structură asociativă” care nu a vrut să semneze declaraţia asociaţiilor româneşti de la Torrejon de Ardoz împotriva prelungirii moratoriului pentru români.

Anul acesta se repetă istoria. Peste câteva săptămâni sau luni ne vom trezi cu încă 2 ani de moratoriu şi de cozi aiurea la poliţie, pentru că de’ avem peste 100 de asociaţii care ne reprezintă.

Cu excepţiile de rigoare pe care le ştiu şi bunii şi răii, majoritatea asociaţiilor sunt văzute ca nişte trambuline politice de către ariviştii exilaţi. Unii vor putere, iar alţii doar bani. Nimeni însă nu se preocupă de soarta românilor, chiar dacă mulţi au vânătai de la pumnii pe care şi-i dau în piept cu orice ocazie.

Publicat în Român în Lume - 10 septembrie 2008