Istoria filozofiei şi, în general, istoria umanităţii este o consemnare fidelă a îndrăznelii, insolenţei, rebeliunilor individului faţă de tradiţia colectivă. Societatea, aşa cum există ea acum, a apărut şi continuă să fie, în fond, forma primitivă de asociere a indivizilor în scopul apărării faţă de un mediu ostil şi necunoscut. Aşadar, colectivul este apărarea indivizilor şi este tranchilizantul angoasei generate de trauma existenţei. A exista înseamnă a suferi. Conştiinţa suferinţei este insuportabilă şi de aceea, individul caută eliberarea sau ... uitarea.
Suntem conştienţi că nu putem trăi în afara societăţii, dar suntem la fel de conştienţi că existenţa în colectiv este un compromis făcut cu autocunoaşterea. Adică pentru a trăi în grup trebuie să renunţăm câteodată la „a ne cunoaşte pe noi înşine”. Marele gânditor contemporan Horia Roman Patapievici analizează în cartea sa „Omul recent” tocmai tragedia omului modern, care constă într-o existenţă lipsită de semnificaţii profunde, într-o păstrare a stării anestezice de om modern, captiv între obligaţiile şi dorinţele lumii actuale. Un om recent este un om care şi-a uitat esenţa sa de „creatură a lui Dumnezeu”. Însă, omul recent este acum fiecare dintre noi. Omul actual este subjugat unei vieţi presărate cu premii la fiecare secundă în schimbul vitalităţii sale, în schimbul timpului său. Societatea de consum, care a devenit un monstru devorator de indivizi, este realitatea zilelor noastre. Dezmăţul dorinţei uşor de satisfăcut ne face să trăim între milioane de pungi de plastic, telefoane mobile pentru fiecare, pensii private, ameninţări teroriste şi certuri ruso-americane, între măriri de pensii şi creşteri ale inflaţiei, între infarctul imobiliar şi escaladarea preţului petrolului. Trăim o succesiune nebună de spaime şi explozii de fericire materială. Într-o astfel de lume, în care cu toţii mâncăm aceleaşi alimente injectate cu cine ştie ce E-uri, aceleaşi mere din Argentina sau din Italia, aceeaşi carne de vacă ... nebună şi în care cu toţii suntem nişte consumatori cu drept de vot asupra marionetelor mânuite de cei care ne asigură consumul, nu ne rămâne decât să ne lăsăm pradă ignoranţei colective.
Angoasele au dispărut. Frica de o dispariţie subită a echilibrului material actual ne face să ne afundăm şi mai mult în realitatea imediată, în acest vârtej, în care timpul se topeşte în acest ACUM al desfătării simţurilor. Suferinţa existenţială se ascunde sub uitarea cotidiană. Ne simţim bine îngropând-o în adâncurile subconştientului nostru şi ca să o afundăm şi mai jos suntem împinşi de sentimentul de autoconservare să ne găsim justicări şi mituri moderne, pentru momentele lipsite de substanţă ale existenţei noastre. Omul recent, adică noi cei care trăim într-o lume reală, dar confecţionată în acelaşi timp din simţiri care se găsesc la supermarket sau în utopia reclamelor publicitare, este creaţia noastră, care a apărut datorită luptei constante a individului cu societatea.
Istoria umanităţii este o înşiruire de acte de sabotaj ale individului faţă de siguranţa iluzorie a comunităţii. Filozofiile orientale arată drumul individului spre eliberare, niciodată pe cel al mulţimii, începând cu acceptarea faptului că nu controlăm nimic, dar că avem această iluzie extraordinară care ne face să ne avântăm în această lume ca nişte kamikaze inconştienţi şi curajoşi. Spaimele omului primitiv nu au dispărut niciodată, iar noi le avem în continuare în adâncul fiinţei noastre şi uneori le simţim cu toată puterea conştiinţei. Atunci când simţim că totul este deşertăciune, vorba Ecleziastului, şi că nimic nu e nou sub soare, trăim adevărata apartenenţă la rasa umană. Între timp, însă, încercăm s-o anulăm cu apartenenţele naţionale, regionale sau culturale, ca să ne autodeclarăm descendenţi ai zeilor moderni. Conştiinţa colectivă şi cea individuală sunt două planuri care uneori se suprapun, iar alteori se contrazic. Atunci când acestea se contrazic apar geniile care sunt atacate de ignoranţa celorlalţi. De-a lungul istoriei, societatea a fost sabotată şi modernizată în acelaşi timp de insolenţele şi dizidenţa indivizilor care au vrut să schimbe tradiţia.
Dacă vorbim de această luptă, urmărim de ceva vreme spectacolul diversiunii, dirijat de corifeii unor televiziuni româneşti. Unul dintre acte îl priveşte chiar pe Patapievici şi pe cei care astăzi îl atacă pentru că la un moment dat şi-a exprimat dispreţul faţă de români, într-una din primele sale cărţi publicate. În consecinţă, nu poţi decât să te simţi revoltat de reacţiile viscerale ale prezentatorilor unor televiziuni, captivi şi ei în „cutia proştilor”, care promovează doar interesele politice camuflate ale patronatului. Povestea cu presa românească o ştie toată lumea: e liberă ... de orice responsabilitate! Oricine are un „organ” mass media are dezlegare la orice, pentru că presiunea mediatică este cheia succesului în societatea românească.
Ceea ce nu înţeleg unii foşti tovarăşi şi viitori foşti domni este că un artist sau un gânditor are dreptul să se exprime la fel ca oricare alt cetăţean al României. Ecoul cuvintelor sau operelor sale poate deranja într-adevăr, dar tocmai acesta este scopul. Artiştii şi intelectualii noştri sunt conştiinţa noastră. Sunt singura noastră armă împotriva autosuficienţei şi ignoranţei naţionaliste. Avem nevoie de un artist să ne deseneze un preş cu harta României conturând un vagin, atunci când realitatea o cere. Ceea ce nu vor laptopiştii şi alţi mercenari, josnici prin mijloace şi scopuri, ai bandelor rivale din politică este ca noi prostimea să ne putem trezi? Ei vor să continuăm înfundaţi în mocirla naţionalismului ieftin şi lipsit de temei, căci astfel mogulii şi comisionarii marilor partide îşi pot încheia afacerile liniştiţi sub paravanul declaraţiilor de patriotism. Cum zicea Oscar Wilde: „patriotismul este virtutea depravaţilor” sau altfel spus „în numele patriei, nouă ni se permite orice”.
Orice concesie făcută sentimentelor efuzive de naţionalism este o măsură de protecţie şi o fugă din calea autocriticii. Ascunderea în faţa problemelor sau invocarea naţionalismului sau originilor ca să scăpăm de responsabilităţi este la îndemâna popoarelor lipsite de simţ şi tradiţie democratică. La popoarele saxone, naţionalismul este temperat de responsabilitatea individului faţă de colectiv, dar şi invers. La noi, însă, o critică adusă mamutului social poate însemna expulzarea celui care trage un semnal de alarmă. Şi să nu uităm că în ultimii 18 ani, iluzia că suntem mai degrabă români decât cetăţeni, propagată de securiştii politici, ne-a determinat să ne spargem capetele cu ungurii la Târgu Mureş şi să acceptăm găluşca lui Iliescu că Regele Mihai era un agent destabilizator în 1990 şi că de aceea i-a refuzat accesul în ţară. Apoi, sloganurile de genul „noi nu ne vindem ţara”, strigate de liderii FSN în anii 90 de pe TAB-uri înconjurate de muncitori orbiţi şi flămânzi, au prilejuit ca ţara s-o „privatizeze” dânşii, politicienii fătaţi de marea formaţiune neocomunistă FSN şi tot noi, poporanii, le-am permis şi chiar i-am ajutat să trimită înapoi Dreapta proaspăt sosită din exil. Toate astea le-am permis noi, pentru că de fiecare dată am crezut vorbele unor tribuni isterici şi corupţi.
În numele naţionalismului, această apartenenţă întâmplătoare la un colectiv sau o naţiune au fost închişi oameni, au fost arşi de vii sau schingiuiţi ca să nu deschidă ochii prostimii. Asta se petrece în acest moment, în care orice acţiune a Institutului Cultural Român, condus de Patapievici, este urmărită cu lupa de maeştrii iluziei naţionaliste de ocazie. Patapievici este un gânditor fără rival între detractorii săi, care sunt de fapt nişte lichele lipsite de respect faţă de poporul român, pe care îl ridică atâta în slăvi. Nu mă îndoiesc de patriotismul lui Patapievici, tocmai pentru că suferă, aşa cum deunăzi suferea Cioran pentru o Românie pe care ajunsese să o urască după ce o iubise până la disperare. Să crezi astăzi că un intelectual de talia lui Patapievici este anti-român sau că a avut simţiri anti-româneşti vreodată înseamnă să-ţi dai de gol ignoranţa şi lipsa de viziune. Oamenii ca Horia Roman Patapievici nu sunt doar o valoare „naţională” (dacă vrem să cădem şi noi în onanismul demagogiei naţionaliste), ci sunt spirite universale care ne oferă şansa să vedem dincolo de gardul prostiei regionale. De aceea, atunci când un artist sau un filozof român ne înjură sunt liniştit, pentru că îmi dau seama că mai e cineva printre noi care se preocupă pentru autosuficienţa ignorantă în care ne lăfăim zilnic. Totuşi, invazia murdăriei politice în spaţiul spiritual al tuturor mi se pare de neiertat, iar cel mai surprinzător lucru este acela că valorile pot fi puse la îndoială acum de oricine într-o ţară care se vrea modernă şi luminoasă. Unii s-au apucat să-l citească pe Patapievici doar când au văzut că reprezintă intelectualitatea pro-Băsescu, iar un conflict dialectic între Patapievici, un spirit liber, şi mercenarii presei româneşti este inutil şi imposibil. Să ne amintim de sfatul Mântuitorului către Apostoli: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor!”.
