Cred că suntem singuri în univers şi cred că trăim într-o lume nebună, nebună, nebună... din care nimeni nu ne va scăpa. La fel ca protagoniştii filmului cu acest nume şi noi ne aflăm într-o goană continuă după bogăţia unei clipe de statornicie. Trăim într-o lume în care arbitrariul rămâne singura lege şi cu toate acestea pretindem, datorită evoluţiei tehnologice, că putem fi stăpânii universului. Vorba unuia dintre cei mai mari filosofi germani ai secolului 19, tot ceea ce ştim se bazează pe inexplicabil. Cu toate acestea, avem puterea de a merge spre destinul care ne rezervă iremediabilul sfârşit violent şi dispariţia neprevăzută din această lume. Facem tot ceea ce facem sub impulsul ignoranţei şi al credinţei că existăm pentru a transforma această lume. Personalitatea creatoare a omului conţine şi stigmatul damnării eterne, motorul evoluţiei.
Nu vedem lumea în care trăim şi care este reală, dar murim pentru crearea altor lumi, necunoscute, intangibile, utopice. În astfel de condiţii e greu de spus cine deţine măsura tuturor lucrurilor şi balanţa binelui şi al răului. Adevărul şi minciuna sunt doar nişte variabile, într-o ecuaţie a disperării, iar liberul arbitru al omului este o teoremă cu mai multe demonstraţii, ca o oglindă cu două feţe. Nimeni nu poate desemna rolul omului în această lume, pentru că în realitate existenţa noastră ca specie nu are niciun scop aparent în Cosmos.
În ciuda nimicniciei noastre, dorinţa şi nostalgia normalităţii este ceea ce ne îndeamnă continuu la acţiune. Naşterea este trauma primordială a fiinţei, dragostea este mântuirea acesteia prin contopirea ei în absolutul spiritului, iar moartea este destinul ilogic al existenţei. Ilogic pentru că principiile logicii nu cuprind această lume. În cazul în care existenţa noastră are un rost, cu siguranţă, nu ne este dat să-l cunoaştem în această lume.
Aşadar trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, pentru că civilizaţia a pervertit de-a lungul istoriei noţiunea de normalitate, atât cât reprezintă ea logica ilogică a lumii în care omenirea există ca o anomalie.
Societatea ne oferă cunoştinţele, iar cunoştinţele puterea de a supravieţui. Nimeni nu ştie să spună dacă aceste cunoştinţe sunt juste sau nu. Dacă libertatea omului este spontaneitate sau impuls exterior. De aceea, oamenii obişnuiţi vor să trăiască în normalitate, dar nu vor să uite cât sunt de speciali. În vremurile actuale, cel mai greu lucru este, probabil, nu să supravieţuieşti, ci să păstrezi un anumit echilibru al normalităţii.
Ne imaginăm că transformarea continuă căreia îi este supusă lumea şi tot ce există în ea este o evoluţie constantă spre bine şi că noi suntem „copiii tăcuţi ai înţelepciunii”. Ştim însă că aşa ceva nu există. Suntem la fel de brutali, nemiloşi şi temători ca primii oameni ai cavernelor. Nici mai buni, nici mai răi. O astfel de teorie nu oferă nimic în schimbul fericirii agonice pe care o trăim în salturi de la un compromis la altul, deci nu trebuie luată în seamă. Adevărul nu ne va elibera din această poveste, pentru că adevărul nu poate fi cunoscut prin mijloacele umanităţii.
Aşadar, credem în ceva ce nu putem atinge, adică într-o întreagă construcţie ideologică asupra eliberării, care însă conţine o constantă – dispreţul faţă de această lume. Toate religiile oferă o ieşire de urgenţă din acest univers al durerii. Marea încercare este însă că aceste ieşiri sunt de sens unic. Toate. Aşa că în urmă rămân teoriile care nu vor să ofere ieşiri din acest univers al durerii. Evoluţia galopantă a tehnologiei umane, care ne dă un sentiment de putere iluzorie în faţa naturii, dar şi o stare de claustrofobie într-un univers, care este prea mare ca să ne poată purta undeva, lasă loc hedonismului modern. Trăim într-o lume în care liniştea credem că o vom găsi doar în îndestularea nevoilor trupului, în timp ce nevoile spirituale ne creează teamă, pentru că nu le înţelegem.
Evoluţia umană poate fi asemuită mai degrabă cu o înşirare constantă a erorilor şi contradicţiilor. Considerăm că naziştii i-au măcelărit pe evrei fără discriminare, iar astăzi credem că motivele noastre sunt justificate ca să-i stigmatizăm pe arabi sau pe ţigani. Credem că principiile noastre sunt elevate şi ne credem deasupra oricărei manipulări, dar de fapt ne aflăm prinşi într-un joc al minciunilor şi jumătăţilor de adevăr, care se mişcă prin frica noastră constantă faţă de realitatea lumii pe care o dispreţuim, aceea ca toţi suntem la fel şi că nu suntem cu nimic mai buni unii decât alţii. Împărţim aceeaşi mocirlă cosmică, în care ne batem pentru resurse doar ca să ne perpetuăm specia care merge cu maşini şi care vorbeşte la telefoane mobile 3G.
Totul se bazează însă pe o diferenţă care totuşi există între oameni: inteligenţa. Poate că inteligenţa speciei noastre nu ar fi fost atât de avansată, faţă de celelalte specii, dacă nu ar fi fost alimentată şi împinsă de la spate de frică, de această spaimă imposibil de stăpânit faţă de viitorul incert. Ar fi interesant de măsurat nivelul conştiinţei tragicului la toate fiinţele. Poate că această conştiinţă dureroasă a tragediei, a existenţei efemere, este adevăratul motor al supravieţuirii noastre.
S-ar putea spune că frica este adevăratul nostru aliat, singura noastră armă letală în faţa unei conştiinţe care nu vrea să uite. Din frică am descoperit tehnologii şi mijloace de subzistenţă şi iată că acest animal biped, fără pene şi fără solzi este cea mai atroce fiinţă în lupta pentru supravieţuire. Nimeni nu ştie de ce supravieţuim, deşi variante există cu duzina.
Cu toate acestea vrem să supravieţuim şi facem tot ceea ce este necesar pentru asta. În momentul în care se profilează ameninţarea la adresa existenţei noastre, principiile şi valorile noastre intră în stand-by şi redevenim „animalul” feroce, dispus să atace pe oricine. Cum se poate explica altfel că într-o lume pe care o considerăm evoluată, deşi nu este, şi în care nu mai încăpem cu toate rachetele şi scuturile noastre antirachetă, se poate vorbi fără frică? Chiar dacă suntem puternici trăim cu frică. De pildă, americanii, chiar dacă reprezintă cea mai mare putere militară, trăiesc cu frica Chinei şi ţărilor arabe, românii trăiesc cu frica războiului rece, deşi sunt tovarăşi cu americanii, ruşii trăiesc cu teama că celorlalţi nu le va mai fi frică de ei, iar toţi ceilalţi trăiesc cu frica de tot. Astăzi frica este peste tot, de la cancerul din ţigări până la teoria încălzirii globale, şi se ştie că este rentabilă.
Ceea ce rămâne de demonstrat probabil, dacă până acum s-a demonstrat cu adevărat ceva, este sursa fricii. Se ştie că războaiele nu pot izbucni cu stomacul plin. De aceea, cred că ADN-ul omului normal nu conţine de fapt nicio genă a războiului, iar certitudinea pe care o avem că umanitatea este autodestructivă se regăseşte în frica ancestrală de necunoscut, prin care suntem manipulaţi de acea conspiraţie mondială conştientă de sine sau nu şi care nu vrea decât să ne vândă benzină, arme, prezervative ecologice şi teorii ale salvării prin shopping. În ciuda desacralizării disimulate a umanităţii, ne îndreptăm conştienţi sau nu spre finalul acestei curse, către acea stare de normalitate pe care nu o cunoaştem, dar pe care o simţim mereu aproape.
