Trăim momente istorice, fără îndoială. Noul preşedinte al Statelor Unite ale Americii este un american de origine africană, între timp criza economică se dezvoltă într-un mod suspect de „armonios”, iar românii de pretutindeni îşi aleg viitorii parlamentari printr-o modalitate inedită. Harta geopolitică suferă schimbări profunde din cauza actualei crize economice, provocând asemănări dureroase şi la scară redusă cu averile înjumătăţite ale bogaţilor de ieri, scăpătaţilor de azi. Marile puteri ale lumii se adună să dezbată „problemele” doar atunci când ajung la numărul 20, ca o ironie batjocoritoare la adresa presupusei organizări raţionale a lumii moderne, care se vrea calculată şi echilibrată pe baza unor principii matematice. Dacă până acum mai aveam îndoieli, acum aş fi naiv să nu cred într-o conspiraţie mondială ale cărei scopuri ne sunt necunoscute. O asemenea criză economică era previzibilă şi a fost de neprevăzut doar pentru că faptul că până mai ieri consumam de cele mai multe ori doar de dragul de a consuma. Dezmăţul consumului goleşte de semnificaţie până şi puterea cuvântului a avea. Ai şi n-ai în acelaşi timp, pentru că ceea ce ai fie sunt articole cumpărate în rate, fie sunt oferte la 3 plus 1. Obiectul dorit îşi pierde din importanţă odată cu uşurinţa cu care se poate obţine. Camerele de joacă ale copiilor sunt pline de jucării amestecate, rupte, incomplete şi lipsite de viaţă. Camerele de zi ale adulţilor sunt pline de obiecte de care nu au nevoie şi pe care le-au cumpărat doar pentru că erau la ofertă sau doar dintr-un moft. Trăim într-o lume a belşugului născut din nimic. Putem avea tot, dar nu ne aparţine nimic în realitate. În plinul vieţii moderne golite de sens, simţi uneori nostalgia camerelor goale, lipsite de tehnologie, de telefoane mobile, de modemuri. Simţi, fără să fi trăit vreodată, nostalgia bicicletelor, a maşinilor cu geam cu manivelă şi a generaţiei hippie. Îţi doreşti să nu se fi schimbat lumea în care trăiam acum 20 de ani, cu locuri de joacă pentru copii, cu trafic rutier de weekend şi cu maşini parcate sub prelate decolorate. Lumea în care trăim însă s-a înstrăinat de noi. Acum, realitatea oscilează între ştirile online şi conversaţiile pe mobil sau pe messenger. Petrecem atât de mult timp cu tastele înfipte în degete şi cu ochii aţintiţi la un ecran feeric de calculator, pentru că de fapt ne dorim să ne ridicăm. Ne luptăm cu unelte raţionale ca să obţinem iraţionalul. Ne zbatem să facem faţă angajamentului social, doar-doar vom ajunge să ne eliberăm de sub stăpânirea sa. Contractul social constă însă în asociere până la atingerea comună a scopurilor, iar după acel ipotetic şi irealizabil moment, societatea nu mai poate exista, pentru că indivizii pot fi independenţi. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple niciodată, societatea în care suntem captivi are menirea să ne ţină ocupaţi pentru a fi mereu motivaţi să sacrificăm din timpul nostru vital ca să atingem „obiectivele marcate”. Criza economică actuală controlată sau nu, determinată sau nu, are aparenţa unei făcături. Oricum e binevenită, pentru că zguduie din temelii o societate occidentală a albilor, consolidată din furturile seculare comise în ţările subdezvoltate în mod intenţionat. Totuşi, o lume perfectă a îndestulării controlate şi a necesităţilor satisfăcute în mod egal pe tot globul este iluzorie în acest moment, pentru că şi cei care trăiesc bine, şi cei care trăiesc prost ca primii să trăiască bine sunt captivi într-o iluzie economică bazată doar pe perspective. Moartea perspectivelor de creştere a fost detonatorul crizei economice sau cum s-o fi numind această manevră mondială de subjugare a ţărilor faţă de scopurile vizibile ale marilor corporaţii, supuse la rândul lor nu ştiu căror frăţii sau comunităţi ascunse, în spatele cărora se acund alte şi alte posibile scenarii şi actori. „Stăpânii Universului”, aşa-numiţii lideri financiari ai lumii, au apărat recent, la Washington, „maşina” care îi îmbogăţeşte pe ei şi care îi sărăceşte pe ceilalţi, iar Bush, cel mai nereuşit preşedinte al SUA, consideră că lucrurile pot continua aşa cum sunt acum, adică marile corporaţii să rămână la fel, mari şi cu mii de angajaţi. Pierderile pot beneficia în continuare de cecuri în alb de la bugetele naţionale. Mii de oameni au protestat în 15 noiembrie în mai multe oraşe din Spania împotriva „iluziei” crizei economice şi au cerut un tratament dur pentru băncile falimentare, care pe de-o parte primesc subvenţii de la stat şi de alta confiscă locuinţele rău-platnicilor. „Criza economică internaţională dovedeşte faptul că banii sunt o iluzie”, spunea de curând Papa Benedict al 16 – lea şi banii asta sunt, până la urmă, o minciună. Şi tot ceea ce facem în viaţă este să alergăm după ei, cu speranţa că îi putem ajunge din urmă şi apoi ne putem odihni şi putem savura clipele petrecute în această lume. Dacă banii sunt o iluzie, atunci şi criza nu este decât o iluzie. Trăim aşadar momente istorice, dar totuşi istoria momentului cine o trăieşte?
