Mi-a rămas în memorie o scenă din filmul „The Good Shepherd”, adică Bunul Baci, în traducere liberă, în care unul dintre şefii CIA îl obliga pe un italian să ajute la realizarea operaţiunii de invazie a Cubei, prin Golful Porcilor. Iritat, italianul (Joe Pesci) îl întreabă pe şeful CIA (Matt Damon): „Vreau să te întreb ceva. Noi italienii avem familia şi biserica. Irlandezii au amintirea ţării lor. Evreii, tradiţia lor. Chiar şi negrii au muzica lor. Dar voi? Ce aveţi voi, oameni buni?”, iar impasibilul şef al spionilor spune: „Noi avem Statele Unite ale Americii, iar voi ceilalţi vă aflaţi doar în vizită!”. Naţionalismul a fost mereu şi va continua să fie întotdeauna una dintre pârghiile cu care sunt manipulaţi ignoranţii („patriotismul este virtutea depravaţilor” - Oscar Wilde). Presupusa supremaţie sau diferenţă dintre grupuri prin exacerbarea unor caracteristici împărtăşite de majoritatea membrilor acestuia este prima formă de naţionalism, susţinut de aşa zisă cultură a apartenenţei, care, în contrast cu cea a celorlalte colective dă naştere sentimentului naţional. Grupul se naşte prin recunoaşterea unei anomalii care serveşte de identificare, dincolo de asimilarea unor necesităţi comune. După aceea, pentru că naţiunea are nevoie şi de un teritoriu pentru a se numi astfel, apare necesitatea unei legătura pe viaţă a grupului de o bucată de pământ asupra căreia îşi reclamă dreptul de proprietate chiar cu preţul vieţii şi astfel se completează reţeta pentru naşterea unui sentiment naţionalist în toată regula. De fapt, naţionalismul este slăvirea arogantă a apartenenţei la un grup şi la o organizaţie de tip sedentar. Ţiganii nu sunt naţionalişti pentru că nu se identifică nicăieri cu o bucată de pământ. De aceea nu li se poate cere unor oameni care nu deţin un drept de proprietate colectiv asupra unui teritoriu să se integreze. Unde să se integreze? Au nevoie de o minciună frumoasă, cum că s-ar trage din doi bărbaţi, Traian şi Decebal, sau că strămoşii lor nu au plecat niciodară dintre Carpaţi, ca să-şi poată adormi instinctul de conservare şi să accepte contopirea cu blocul naţionalist. Naţionalismul este o arhitectură iluzorie a socialului, dar pe care s-au construit imperii şi pentru care mor oameni şi astăzi. Epoca modernă, în care asistăm la secularizarea morală a societăţii şi a cetăţeanului, ne îndeamnă să credem că sentimentele naţionaliste sunt ridicole şi anacronice. Este adevărat că omul este un animal adaptabil, dar care se adaptează în concordanţă cu necesităţile sale, prima fiind supravieţuirea fizică. Un individ care nu se simte atacat sau ameninţat nu va căuta niciodată trăirea naţionalistă, fiind îndemnat să trăiască liber. În cazul Spaniei, doar „fricoşii” cred că imigranţii trebuie să semneze un contract de integrare, în timp ce aceia care văd dincolo de temerile nejustificate ale mulţimii consideră că imigraţia este un fenomen normal al epocii actuale şi nu simte ameninţarea. Din păcate lucrurile sunt atât de simple încât pare o banalitate să le mai scrii, dar după cum se vede exploziile de naţionalism nu au nicio legătură cu evoluţia unei societăţi. Frica şi nemulţumirea au fost întotdeauna principalii agenţi de stimulare ai inteligenţei şi progresului uman. Pentru o specie lipsită de mijloace de apărare, omul a folosit mecanismele inteligenţei reuşind să se apere de ameninţări inventând diverse lucruri. De aceea, atunci când ne simţim atacaţi sau ne aflăm în pericol suntem dispuşi să facem orice, chiar dacă ar fi să ne lepădăm de tot ceea ce credem doar ca să ne asigurăm perpetuarea speciei. De fapt, istoria tehnologică şi socială a omenirii este expresia umană a fricii. De aceea, cu toate că trăim (în imaginaţia noastră) o epocă de aur a omenirii, nu ni se pare credibil să fim manipulaţi de sentimente naţionaliste. Exemplele sunt nenumărate: în 1990, violenţele de la Târgu Mureş au fost produse pe fondul unor presupuse ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a României – rezultatul a fost manipularea societăţii în folosul FSN-ul (Luaţi plasă cu FSN-ul!), care avea nevoie de o coeziune populară pentru a putea conduce ţara şi pentru a anihila opoziţia (Noi nu ne vindem ţara!); apoi violenţele de la Bucureşti din acelaşi an, împotriva „golanilor” au fost provocate tot prin îndemnuri adresate minerilor pentru menţinerea ordinii publice. După atâţia ani, în care au existat mai multe episoade de manipulare grosolană pe spinarea românilor şi a ungurilor încă nu evoluăm şi nu există niciun semnal că lucrurile s-ar ameliora. Dovadă stă titlul ştirii: „Preşedintele României s-a întâlnit cu comunitatea românească din HarCov”. În România nu se poate vorbi de comunităţi româneşti, nici chiar în regiuni unde majoritatea populaţiei aparţine unei alte etnii. „Problema maghiară” din Transilvania este o manipulare îngrozitoare, promovată de interese din ambele tabere, în urma căreia suferă exact ungurii şi românii din acea regiune. În acest context, decizia Guvernului României de a nu recunoaşte independenţa Kosovo poate fi interpretată ca o mişcare inteligentă şi verticală doar pentru că este diferită de cea a americanilor, dar nu acesta a fost motivul guvernului Tăriceanu (partea penelistă). Mai degrabă este o nouă înfrângere pentru o ţară în care oamenii sunt încă manipulaţi de sentimente naţionaliste, anacronice şi ridicole la urma urmei. Iar decizia de nerecunoaştere a statului Kosovo nu este decât o acţiune disperată de a elimina orice aţâţare a făcliei separatiste. Nu merităm onoarea ca sârbii să fluture steagul României în manifestaţiile lor de protest pentru separarea regiunii Kosovo, mai ales că generalul Degeratu a fost trimis să spună că „s-ar putea ca România să-şi schimbe poziţia în privinţa Kosovo”. Aşadar, Kosovo este un alt moment din războiul inutil şi artificial dintre români şi unguri şi trebuie să-i recunoaştem meritul lui Băsescu de a reitera propunerea ca în regiune să existe mai mult dialog interetnic. Căci dacă nu... ce facem? Ne întoarcem iar la Glad şi la Menumorut şi ne batem iar în istorici? Manipularea naţionalistă începe de la grădiniţă şi se continuă cu acele manuale de istorie, pline de aberaţii iredentiste. Societatea viitorului, în cazul în care acesta va fi unul luminos, cere în mod imperios apariţia cetăţeanului eliberat de morala întunecată a naţionalismului. Cetăţeanul modern este mai degrabă un consumator de servicii democratice şi provenienţa sa îşi pierde din importanţă. Omenirea este caracterizată de migrare încă de la începuturile istoriei noastre. Oamenii au migrat mereu în căutarea unor resurse de hrană şi pentru a ajunge la ele s-au constituit în grupuri, clanuri, triburi, naţiuni. În Spania, spre exemplu, de ce trebuie să aibă mai multe merite un spaniol în faţa unui român atâta vreme cât amândoi plătesc aceleaşi impozite? Cine e mai imigrant decât altul? Până la a câta generaţie se pot găsi strămoşii iberici ai unui cetăţean spaniol? Şi până acolo ce erau: imigranţi? Român în Lume - 27 februarie 2008