Trăim cu gândul la România şi asta... ne mânâncă tot timpul şi toţi nervii. Încă de acum câteva luni eram cu toţii surprinşi de atmosfera prea electorală care se trăieşte în România şi care acum se trăieşte în mijlocul „liniştitei” noastre comunităţi iberice.
Votul uninominal al românilor din străinătate a căpătat o altă valoare şi drept urmare candidaţii au început deja să-şi facă apariţia pe tarlaua noastră şi se pregătesc să ne anunţe că anul acesta, luna cadourilor şi a promisiunilor este noiembrie.
Inocenţa tâmpă a politicienilor actuali, dinozaurii noştri de toate zilele, stă în faptul că, fără să-şi dea seama, au semnat propria dispariţie. Politica redevine iar a cetăţenilor şi se întoarce la misiunea ei iniţială, aceea de a servi oamenii care au creat ideile.
S-a spus că România nu este pregătită pentru votul uninominal şi aşa este. Probabil că acesta va fi ultimul scrutin în care vom vedea figuri politice care candideaza în regiuni în care nu au mai călcat înainte. Va fi interesantă reacţia votanţilor în momentul în care vor trebui să aleagă între un vecin sau consătean şi un „figurant” politic.
Cine ştie dacă nu cumva aceste alegerile vor reduce din gaşca de partide „căpuşă” sau „balamale” care de 20 de ani nu fac decât să saboteze ţara prin dorinţa lor de supravieţuire cu orice preţ.
România are nevoie de schimbare, la fel cum noi am ales să ne schimbăm modul de viaţă prin emigrare. De aceea cred că acum, poate mai mult ca oricând, votul nostru contează. Dictonul că cine nu votează nu contează înseamnă mai mult decât atât. Cine nu votează, cine nu se exprimă, cine nu se opune, cine nu se autodepăşeşte este complice la situaţia revoltătoare pe care o trăiesc familiile noastre în România.
Nu ştiu cine poate spune că România avansează, când de fapt întâmplările cotidiene te fac să te apuci cu mâinile de cap şi să înnebuneşti. Exemplul meu preferat pentru o astfel de situaţie: Michael Douglas în „Falling”, unde joacă rolul unui proiectant militar care cedează presiunii sociale şi îşi ascultă conştiinţa, terminând prin a fi ucis cu dreptatea în mână.
Nu ştiu cine poate afirma că nu-l interesează politica în România, dacă între timp părintele său trebuie să-şi cumpere propriile medicamente atunci când este internat în spital pentru „tratament”, sau atunci când este trimis să-şi facă analize la cabinetul privat al medicului. Cum să rămâi calm, când aceleaşi medicamente pentru un bolnav costă în Spania 4 euro pe lună, iar în România, 50 de euro pentru jumătate de lună? Apoi, spitalele româneşti care arată ca nişte măcelării murdare şi pline de mirosuri repingătoare... Altcineva îmi povestea deunăzi că a plătit 150 de lei pentru 3 analize de sânge la spitalul public, în România, şi că frica cea mai mare pe care a avut-o a fost să nu ia vreo boală.
Câţi bătrâni dau toţi banii pe medicamente şi se încălzesc cu bricheta în România anului 2008, cu tot cu impresionanta ei „creştere economică”? Cum ar putea să nu ne intereseze politica? Cum am putea continua să ne lăsăm batjocoriţi de aceleaşi lichele care de 20 de ani se bronzează la soarele permisiv şi frivol al „democraţiei româneşti”? Cum se poate vorbi oare despre România actuală ca despre o altă ţară, când de fapt e aceeaşi fundătură din care am scăpat acum câţiva ani? Nimic nu s-a schimbat. Ceea ce se vede este poleiala şi mirajul pe care ni-l alimentăm cu toţii, in speranţa că ţara noastră va redeveni mai curând a noastră!
Cum se poate concepe ca un miliţian, şef de poliţie rutieră într-un important oraş din judeţul Sibiu, să ia la rost, cu tipica nesimţire arogantă a imbecililor fuduli, rudele neconsolate ale unui tânăr mort într-un accident rutier brutal, pe şoselele la fel de brutale ale României: De ce n-aţi venit până acum?
Nimic nu s-a schimbat..., dar se poate schimba şi noi, românii care am avut curajul prostesc de a emigra, de a nu mai îndura, de a nu mai avea speranţe deşarte, noi putem schimba România, chiar şi de la distanţă. Noi suntem schimbarea şi România se schimbă datorită nouă şi celorlalţi care se revoltă şi celor care nu mai dau şpagă. Să nu lăsăm, aşadar, din mână „telecomanda schimbării” şi să alegem ceva pentru un viitor mai bun, mergând la vot în 30 noiembrie.
Românii din Spania nu pot vota cu toţii, pentru că nu beneficiază de posibilitatea votului prin poştă, iar în cele 20 de secţii de votare vor încăpea doar câteva mii de oameni. Să le demonstrăm politicienilor români care au vrut să ne excludă de la acest scrutin, permiţându-ne să alegem doar 4 deputaţi şi 2 senatori pentru 3 milioane de români, că vrem să schimbăm România şi că minciuna şi furtul legal s-au terminat. Să umplem secţiile de votare la refuz, chiar dacă ar fi să votăm nul, doar ca să transmitem un semnal foarte clar din diaspora: Ne interesează România!
