Să mergi la vot este un act de credinţă. Te laşi convins şi permiţi ca propriile criterii electorale şi nu numai să-ţi fie furnizate de fabrica de idei a unui candidat politic, fie el al unui partid sau chiar şi independent. De fapt, oamenii care votează sunt făcuţi din aceeaşi plămădeală ca şi cei care nu votează, dar diferenţa este că primii cred sau vor să creadă în timp ce ceilalţi s-au „lecuit” de politică.
Într-adevăr să te scoli duminica, devreme, să mergi la biserică şi după care să treci pe la cabina de probă cu cortină până la genunchi ca să aplici ştampila într-un pătraţel este un veritabil act de credinţă. Oamenii care votează cred că votul lor schimbă ceva sau poate totul, în principiu spre binele lor. Cei care votează au credinţa că execută un act de creaţie şi că sunt stăpânii propriului destin, mai ales atunci când în viaţa cotidiană părerea lor nu contează.
Aşadar, pe lângă credinţa în actul electoral nu se poate nega nici naivitatea alegătorului. Adică să te scoli duminica cu noaptea în cap sau de la siestă pentru că ţi s-a năzărit ţie că votul tău contează este un act de naivitate sau de credinţă naivă. Dar oare nu orice credinţă este naivă? Se poate crede cu adevărat doar după ce-am făcut probe asupra subiectului credinţei sau până la urmă „crede şi nu cerceta” este măsura adevăratei devoţiuni? Deci credinţa instinctivă este naivă, iar alegătorii nişte naivi. Nu e nimic rău în asta. Trăim într-o lume construită de oportunişti care au speculat ideile visătorilor.
Totuşi votul tău contează doar atunci când aleşii contează, însă atunci când toţi sunt fraţi cu dracul, ce mai contează pe cine votezi pentru că oricum vor face alianţe împotriva naturii. Aşadar la ce bun să mai votezi, atunci când participarea la vot e atât de slabă, încât actul de credinţă al alegătorului se sprijină pe manipularea prealabilă. Procentul de votanţi mecanizaţi nu face decât sprijine în continuare această falsă democraţie, în care cine vrea se lasă guvernaţi de noi (politicineicii) şi cine nu, să se guverneze singur! Asta da democraţie şi cred că întrebarea esenţială a democraţiei se află în gura cetăţeanului turmentat al lui Caragiale (vorba aia – in vino veritas): ”Eu cu cine votez?”. Adică cetăţeanul turmentat este de fapt personificarea acelui sector important de dezinteresaţi, de „atei” politici, care „cred” cu tărie în scepticism. Unii o fac fie pentru că au o memorie foarte bună sau pentru că nu cred că votul lor contează.
Să-i lăsăm însă la o parte pe cei care sunt sceptici, pentru că ne preocupă substanţa acelui act de credinţă sau de credinţă naivă a celui care ţintuieşte buletinul cu ştampila. În ceea ce-i priveşte pe adepţii votului, putem spune că politicienii ne-au găsit punctul slab. Ca plebei ce suntem cu toţii, avem o înclinaţie totală spre mitologie, spre poveste. Cineva ar spune că e în natura noastră latină de a ne alia cu cel oropsit şi nedreptăţit. Adică suntem nişte votanţi pro-Harap Alb, pro-Greuceanu, pro-Prâslea cel Voinic, pro-Vlad Ţepeş şi suntem gata să ne solidarizăm cu cei ca noi: adică cei care simt că se luptă de unul singur în această batălie pentru viitor şi pentru România. Aşa că scenariul de film cu „sărmanul doctor Oprescu vrea să facă treabă, dar nu-l lasă ăştia”, a avut un succes nebun la un electorat dornic să creadă în orice, numai să i se ofere oportunitatea. Vorbim aici de un scenariu cum numai în serialul „Caracatiţa” am mai văzut. S-au apucat pesediştii să se certe pentru candidatură şi, chipurile, a plecat Oprescu din partid, iar PSD a bagat un cartuş orb pe ţeavă cu pseudo-candidatul Diaconescu. Ştim cu toţii că Doctorul operează după Codul secret al PSD, iar colaborarea va fi strânsă în continuare între Independent şi Bază. Oricum, un independent nu va guverna niciodată nicăieri fără să fie nevoit să facă înţelegeri cu formaţiunile prezente în guvernul local, dar pentru cei care cred în cauze pierdute nimic nu este prea puţin. Aşa că suntem dispuşi să ne aruncăm în faţa gloanţelor cu pieptul dezvelit ca la Mărăşeşti sau, mă rog, ca la Studiourile de la Buftea.
Credinţa într-un candidat, în România, este probată de istoria personală a acestuia, de drama sa. Politica din România e condusă de persoane, nu de doctrine şi spunem asta de ceva vreme. Campania pentru Bucureşti, de pildă, nu a adus pe masă proiecte electorale ci bătălii cu argumente desprinse din istoriile personale şi politice ale candidaţilor şi colaboratorilor. Vasile Blaga a pierdut Bucureştiul din cauza Doctorului şi probabil, că l-ar fi pierdut oricum, pentru că nu are un palmares politic care să atragă şi calitatea sa principală de candidat a fost aceea de a fi continuatorul politicii PD-iste din capitală. Nimic mai mult. Dar iată că şi politicienii suferă de aceeaşi „boală” ca şi alegătorii: cred în votul mulţimii.
Incredibilă mi se pare însă povestea alegerilor din comuna Voineşti, unde fostul primar a fost reales după ce a decedat în dimineaţa scrutinului. Cu toate că lumea a auzit de moartea candidatului, totuşi electoratul său i-a adus un ultim omagiu, votându-l mai mult decât pe contracandidatul său. Observatorii Pro Democraţia au informat Biroul Electoral Central referitor la moartea unuia dintre candidaţi, însă comisia a dispus să se continue scrutinul pentru că dacă urma să câştige celălalt candidat s-ar fi validat alegerile, iar în cazul în care era ales decedatul „se va vedea ce se va face”.
Tot la ultimele alegeri, o femeie de 68 de ani din altă localitate, dar cu acelaşi nume, din judeţul Dâmboviţa, a fost prinsă că a votat de două ori. Nu ştim dacă a votat acelaşi candidat, însă iată o nouă dovadă de credinţă neţărmurită în actul democratic al votului. Poliţia i-a făcut dosar penal, iar politicienii ar trebui să-i ridice o statuie.
Cine l-a votat pe Oprescu are cu siguranţă acum un sentiment de mulţumire demiurgică, pentru că simte că „s-a făcut dreptate”. Nu contează ce va face un doctor la Primărie, important e să se impună voinţa poporului, atunci când aceasta este manipulată cu atâta măiestrie. Iliescu a spus la un moment dat că Oprescu ar putea fi un candidat serios la Preşedinţie. Ia imaginaţi-vă: un independent preşedinte! Să vezi şi să nu crezi!
Fără îndoială, credinţa în cauzele aşa-zis pierdute ne caracterizează ca societate. Pentru că am reuşit să ne calificăm la Euro mai degrabă cu mult noroc şi cu un joc disciplinat decât cu goluri şi cu strategia ofensivă, suntem gata să credem că România bate Olanda, după care va învinge Spania în sferturi şi chiar credem că vom câştiga în faţa Portugaliei în Finală, dacă ajungem acolo.
Aşa că la noi credinţa nu are limite. Suntem fără îndoială un popor credincios sau poate doar credul, care are criterii învechite şi nepotrivite cu lumea în care trăim şi mai rămâne de văzut dacă votul este un act de independenţă sau doar de supunere. Oare să credem în schimbare?
Roman in Lume - 18 iunie 2008
