Existenţa într-un univers schimbator, fragmentar si participativ printr-o continua transformare este sustinuta de dualitate si determina o tendinta generala spre unificare, reintegrare, adica asimilarea unui mod de viata corect si armonizat cu predispozitiile psihice. Arhetipul dualitatii celor doua principii primordiale activ-pasiv, pozitiv-negativ, masculin-feminin, transcende toate traditiile si culturile, precum si mitologiile dezvoltate pentru integrarea sa .

Dacă aveam impresia că 30 noiembrie a schimbat ceva, ne-am înşelat din nou. Neruşinarea este şi în această legislatură caracteristica principală comportamentală a noilor parlamentari, diriguiţi de marii conducători, care înainte de Crăciun vor să fie pregătiţi pentru înfruntarea de la anu’ cu marea criză. Aici rămâne de stabilit despre ce criză e vorba: cu cea a PDL-ului care în sfârşit poate guverna cu 3 mandate în plus, cu cea a PSD-ului care este zdruncinat de pumnii daţi în masă de baronii care au ajuns la fundul sacului sau de criza economică. Şi în ultimul rând mai pot fi găsite nuanţe definitorii: cum ştim în care criză suntem, dacă încă nu am apucat să trăim bine? Vorbim despre criza eternă din ţara românească sau despre uraganul financiar internaţional, despre prăbuşirea pauşată a pieţelor financiare răvăşite de avariţia celor de pe Wall Street?

România este ferită de criza financiară, după cum o spuneau până ieri toţi politicienii şi economiştii optimişti. Când însă au apărut primele disponibilizări în masă, care nu sunt decât vârful aisbergului, toată lumea a început să speculeze fantomele crizei financiare în scop electoral. De aceea, figurile tehnocraţilor au fost obsesiv promovate. Una dintre aceste figuri este cea a eternului candidat „pe mână moartă”, Stolojan sau Robocop după cum îl numeşte presa de la Bucureşti.
„Un om care a lucrat la Banca Mondială”, „fost premier”, „omul de încredere al lui Băsescu”... Sub aceste afirmaţii se ascunde adevărata identitate a candidatului Stolojan, care niciodată nu a reuşit să convingă majoritatea electoratului pentru că a fost mercenarul politic prin excelenţă. La ultimele alegeri uninominale, culmea, nu a fost votat nici partidul şi nici lista, ci Băsescu, preşedintele ţării. Ridicolul făcut de acest nou episod din tragi-comedia politică a României s-a văzut în zilele următoare alegerilor. Încă din prima seară, câştigători erau şi PSD-ul şi PSD-PC-ul şi între timp PNL-ul se credea floarea cu doi grădinari. Până la urmă, după răsturnări ridicole pe parcursul numărătorii voturilor, cei doi grădinari s-au luat de mână după ce şi-au dat în cap 4 ani şi au decis să formeze un guvern „istoric” sub preţioasa titulatură a unei convenţii intitulate „Parteneriatul pentru România”. Pesediştii şi pedeliştii, adică Geoană - Mitrea şi Băsescu – Stolojan au acceptat să se despoaie de cămaşa de forţă a doctrinelor, încercând să dea vina pe PNL, că ar fi fost inflexibil la negocieri şi, desigur, pe criza financiară.
Norocul clasei politice româneşti a stat în această circumstanţă „fericită” a crizei financiare, pentru că numai aşa s-a putut înregistra o participare cât de cât onorabilă la vot, ca să nu o numim aproape revoltător de slabă.
Acum însă, după ce toţi s-au culcat cu doctrina celuilalt, doar de dragul banilor, s-a văzut că politica românească nu s-a schimbat odată cu aiureala votului uninominal. Singurul lucru care se desprinde din toată această negociere a fost însă lipsa de onestitate şi lipsa oricărui angajament faţă de electoratul care i-a trimis pe pesedişti şi pe pedelişti în Parlament. De altfel s-a observat că „foamea” de guvernare a făcut noua „haită” de politicieni să-şi atace proprii lideri. Ion Iliescu a fost „pensionat” şi trimis la colţ împreună cu Adrian Năstase, iar Mitrea, cu sechestrul pe casă de la DNA, a pactat acordul lipsit de verticalitate cu PDL-ul.
În toată această poveste, Băsescu este un participant din umbră, dar a cărui prezenţă se simte peste tot. Lipsa de demnitate a PSD-ului, care ar fi avut şansa să se lepede de imaginea negativă creată de-a lungul anilor de liga baronilor locali sau de înavuţirea peste măsură a unor oameni cu idei „socialiste” din partid, a făcut ca acum să-şi semneze sentinţa de moarte prin eutanasiere.
Episodul cu UDMR-ul care intră la guvernare cu PDL-ul şi care pare să fie scos de acolo ulterior de PSD, pare să fie un troc chiar mai ruşinos decât cel dintre cele două partide majoritare. UDMR-ul semnează o colaborare la guvernare cu PDL-ul, ca să poată servi drept roabă pentru mortul PSD ce ar urma să fie exclus ulterior, iar pesediştii văd dinainte capcana şi se feresc. În cele din urmă iese UDMR din schema guvernării, dar cu ce preţ pentru PSD? La anul maghiarii vor vota cu Băsescu la preşedinţie. PSD-ul era cât pe ce să accepte şi UDMR-ul la guvernare, după ce renunţase uşor la revendicarea ingenuă a postului de premier. În cele din urmă, cei doi „papagali” politici şi lideri ai unor partide lipsite de orice credibilitate, au semnat „parteneriatul pentru România”. Adică devin parteneri pentru România, de dragul ei. La o zi de la semnarea tratatului de împărţire a viitoarelor fonduri europene şi a resurselor care încă nu le-am dat pe comisioane, Stolojan renunţă la guvernare, fără să dea nicio explicaţie. Omul care i-a luat locul este Emil Boc, mâna dreaptă la propriu, a preşedintelui Traian Băsescu. Aşadar, diversioniştii şi mercenarii politici fără scrupule şi-au dat mână cu mână ca facă un „parteneriat pentru România” şi se aşteaptă ca electoratul să creadă asta şi să se întoarcă, cuminte, peste un an, la votul pentru viitorul preşedinte al României.

Publicat la 17 decembrie în Român în Lume

Prima revistă culturală scrisă de artiştii şi clienţii cafenelei artiştilor din Sibiu, ArtCafé.

Interviu excepţional cu actorul Dan Puric, aflat la Madrid în noiembrie 2006, cu spectacolul "Don Quijote", într-o versiune originală. Discuţia a fost înregistrată în sala teatrului Alcazár din Madrid. Lumina era destul de slaba, si camera s-a aflat pe trepied.

Îmi amintesc că de fapt trebuia să fie o conferinţă de presă, însă am apărut doar eu, din partea ziarului Român în Lume. Când m-a văzut, Puric a întrebat cine vine şi cineva a spus: "Un ziarist. Român". "Ăsta e Kafka. Un ziarist român", a exclamat după care m-a salutat şi cu o oarecare reţinere la început a răspuns la întrebări devenind din ce în ce mai teatral. Este un interviu deturnat de la rostul său jurnalistic. Adică nu este un interviu care dă răspunsuri, ci care produce întrebări şi pentru mine a fost o întâlnire care m-a îmbogăţit. Cu toate că, în anumite aspecte cred că Puric se grăbeşte să tragă concluzii mai ales referitor la partea cu eliminarea icoanelor, l-am simţit ca pe un om frământat de aceleaşi probleme ca noi toţi, dar mai ales de situaţia în care se află România şi românii.
Interviul a fost publicat în Român în Lume, dar imaginile nu au mai fost difuzate, decât la mine acasă şi seara, aşa cum spune chiar Puric la sfârşit.

Cred că suntem singuri în univers şi cred că trăim într-o lume nebună, nebună, nebună... din care nimeni nu ne va scăpa. La fel ca protagoniştii filmului cu acest nume şi noi ne aflăm într-o goană continuă după bogăţia unei clipe de statornicie. Trăim într-o lume în care arbitrariul rămâne singura lege şi cu toate acestea pretindem, datorită evoluţiei tehnologice, că putem fi stăpânii universului. Vorba unuia dintre cei mai mari filosofi germani ai secolului 19, tot ceea ce ştim se bazează pe inexplicabil. Cu toate acestea, avem puterea de a merge spre destinul care ne rezervă iremediabilul sfârşit violent şi dispariţia neprevăzută din această lume. Facem tot ceea ce facem sub impulsul ignoranţei şi al credinţei că existăm pentru a transforma această lume. Personalitatea creatoare a omului conţine şi stigmatul damnării eterne, motorul evoluţiei.

Nu vedem lumea în care trăim şi care este reală, dar murim pentru crearea altor lumi, necunoscute, intangibile, utopice. În astfel de condiţii e greu de spus cine deţine măsura tuturor lucrurilor şi balanţa binelui şi al răului. Adevărul şi minciuna sunt doar nişte variabile, într-o ecuaţie a disperării, iar liberul arbitru al omului este o teoremă cu mai multe demonstraţii, ca o oglindă cu două feţe. Nimeni nu poate desemna rolul omului în această lume, pentru că în realitate existenţa noastră ca specie nu are niciun scop aparent în Cosmos.

În ciuda nimicniciei noastre, dorinţa şi nostalgia normalităţii este ceea ce ne îndeamnă continuu la acţiune. Naşterea este trauma primordială a fiinţei, dragostea este mântuirea acesteia prin contopirea ei în absolutul spiritului, iar moartea este destinul ilogic al existenţei. Ilogic pentru că principiile logicii nu cuprind această lume. În cazul în care existenţa noastră are un rost, cu siguranţă, nu ne este dat să-l cunoaştem în această lume.

Aşadar trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, pentru că civilizaţia a pervertit de-a lungul istoriei noţiunea de normalitate, atât cât reprezintă ea logica ilogică a lumii în care omenirea există ca o anomalie.

Societatea ne oferă cunoştinţele, iar cunoştinţele puterea de a supravieţui. Nimeni nu ştie să spună dacă aceste cunoştinţe sunt juste sau nu. Dacă libertatea omului este spontaneitate sau impuls exterior. De aceea, oamenii obişnuiţi vor să trăiască în normalitate, dar nu vor să uite cât sunt de speciali. În vremurile actuale, cel mai greu lucru este, probabil, nu să supravieţuieşti, ci să păstrezi un anumit echilibru al normalităţii.

Ne imaginăm că transformarea continuă căreia îi este supusă lumea şi tot ce există în ea este o evoluţie constantă spre bine şi că noi suntem „copiii tăcuţi ai înţelepciunii”. Ştim însă că aşa ceva nu există. Suntem la fel de brutali, nemiloşi şi temători ca primii oameni ai cavernelor. Nici mai buni, nici mai răi. O astfel de teorie nu oferă nimic în schimbul fericirii agonice pe care o trăim în salturi de la un compromis la altul, deci nu trebuie luată în seamă. Adevărul nu ne va elibera din această poveste, pentru că adevărul nu poate fi cunoscut prin mijloacele umanităţii.

Aşadar, credem în ceva ce nu putem atinge, adică într-o întreagă construcţie ideologică asupra eliberării, care însă conţine o constantă – dispreţul faţă de această lume. Toate religiile oferă o ieşire de urgenţă din acest univers al durerii. Marea încercare este însă că aceste ieşiri sunt de sens unic. Toate. Aşa că în urmă rămân teoriile care nu vor să ofere ieşiri din acest univers al durerii. Evoluţia galopantă a tehnologiei umane, care ne dă un sentiment de putere iluzorie în faţa naturii, dar şi o stare de claustrofobie într-un univers, care este prea mare ca să ne poată purta undeva, lasă loc hedonismului modern. Trăim într-o lume în care liniştea credem că o vom găsi doar în îndestularea nevoilor trupului, în timp ce nevoile spirituale ne creează teamă, pentru că nu le înţelegem.

Evoluţia umană poate fi asemuită mai degrabă cu o înşirare constantă a erorilor şi contradicţiilor. Considerăm că naziştii i-au măcelărit pe evrei fără discriminare, iar astăzi credem că motivele noastre sunt justificate ca să-i stigmatizăm pe arabi sau pe ţigani. Credem că principiile noastre sunt elevate şi ne credem deasupra oricărei manipulări, dar de fapt ne aflăm prinşi într-un joc al minciunilor şi jumătăţilor de adevăr, care se mişcă prin frica noastră constantă faţă de realitatea lumii pe care o dispreţuim, aceea ca toţi suntem la fel şi că nu suntem cu nimic mai buni unii decât alţii. Împărţim aceeaşi mocirlă cosmică, în care ne batem pentru resurse doar ca să ne perpetuăm specia care merge cu maşini şi care vorbeşte la telefoane mobile 3G.

Totul se bazează însă pe o diferenţă care totuşi există între oameni: inteligenţa. Poate că inteligenţa speciei noastre nu ar fi fost atât de avansată, faţă de celelalte specii, dacă nu ar fi fost alimentată şi împinsă de la spate de frică, de această spaimă imposibil de stăpânit faţă de viitorul incert. Ar fi interesant de măsurat nivelul conştiinţei tragicului la toate fiinţele. Poate că această conştiinţă dureroasă a tragediei, a existenţei efemere, este adevăratul motor al supravieţuirii noastre.

S-ar putea spune că frica este adevăratul nostru aliat, singura noastră armă letală în faţa unei conştiinţe care nu vrea să uite. Din frică am descoperit tehnologii şi mijloace de subzistenţă şi iată că acest animal biped, fără pene şi fără solzi este cea mai atroce fiinţă în lupta pentru supravieţuire. Nimeni nu ştie de ce supravieţuim, deşi variante există cu duzina.

Cu toate acestea vrem să supravieţuim şi facem tot ceea ce este necesar pentru asta. În momentul în care se profilează ameninţarea la adresa existenţei noastre, principiile şi valorile noastre intră în stand-by şi redevenim „animalul” feroce, dispus să atace pe oricine. Cum se poate explica altfel că într-o lume pe care o considerăm evoluată, deşi nu este, şi în care nu mai încăpem cu toate rachetele şi scuturile noastre antirachetă, se poate vorbi fără frică? Chiar dacă suntem puternici trăim cu frică. De pildă, americanii, chiar dacă reprezintă cea mai mare putere militară, trăiesc cu frica Chinei şi ţărilor arabe, românii trăiesc cu frica războiului rece, deşi sunt tovarăşi cu americanii, ruşii trăiesc cu teama că celorlalţi nu le va mai fi frică de ei, iar toţi ceilalţi trăiesc cu frica de tot. Astăzi frica este peste tot, de la cancerul din ţigări până la teoria încălzirii globale, şi se ştie că este rentabilă.

Ceea ce rămâne de demonstrat probabil, dacă până acum s-a demonstrat cu adevărat ceva, este sursa fricii. Se ştie că războaiele nu pot izbucni cu stomacul plin. De aceea, cred că ADN-ul omului normal nu conţine de fapt nicio genă a războiului, iar certitudinea pe care o avem că umanitatea este autodestructivă se regăseşte în frica ancestrală de necunoscut, prin care suntem manipulaţi de acea conspiraţie mondială conştientă de sine sau nu şi care nu vrea decât să ne vândă benzină, arme, prezervative ecologice şi teorii ale salvării prin shopping. În ciuda desacralizării disimulate a umanităţii, ne îndreptăm conştienţi sau nu spre finalul acestei curse, către acea stare de normalitate pe care nu o cunoaştem, dar pe care o simţim mereu aproape.

7 aprilie 2008 - publicat în "Român în Lume"

Imigraţia este marea temă europeană de astăzi şi a devenit motiv de preocupare dintr-o dată, aşa cum se întâmplă mereu atunci când politicienii reclamă instituirea unor măsuri radicale.

„Asanarea” sau depurarea imigraţiei către Europa revine în discuţie doar în momente de criză, aşa cum astăzi ne aflăm în plină criză mondială a preţurilor la alimente şi combustibili. Perspectivele economice ale Fondului Monetar Internaţional pentru zona euro sunt în scădere, iar despre perspectivele din sectorul economiei americane nici nu are rost să mai vorbim. Ipotecile refinanţate au adus SUA aproape de faliment şi asta afectează întreaga economie mondială.

Aşadar, în astfel de momente în care motorina e mai scumpă decât benzina, când pescarii nu mai ies în larg din cauza lipsei de rentabilitate a negoţului, când consumul scade drastic, când valorile imobiliare coboară şi ele, se cere o reformă. Şi dacă reformele economice nu pot avea niciun succes într-o astfel de panoramă critică la nivel internaţional, politicienii au nevoie de „cortinele de fum” sau de „ţapii ispăşitori”. Pentru a distrage atenţia publicului de la văicărelile stomacului, politicienii propun sacrificii expiatorii şi bineînţeles că străinii sunt cei mai la îndemână. Reformarea strategiei de imigraţie este necesară după cum o spune Franţa şi Italia, dar şi Spania sau Olanda.

Imigraţia exista dinainte şi a fost atrasă de bunăstarea şi de nevoia de muncitori datorită creşterii economiei europene, iar acum imigranţii stau la coadă la şomaj la un loc cu europenii.

Un proverb italian spune că atunci când nu e pîine în casă, toţi se ceartă şi toţi au dreptate. Cu toate acestea, imigraţia nu a fost niciodată o cheltuială pentru economiile europene, ci mai degrabă mana cerească, motorul ieftin al acestora. Aşadar, imigranţii sunt buni atâta vreme cât este nevoie de ei. Când vin vacile slabe, prezenţa lor incomodează, cu toate că rentabilitatea vitalităţii lor consumate în slujba Europei a depăşit cu mult cheltuiala provocată de ajutorul de şomaj, fie el lunar sau sub forma unei plăţi unice.

Lipsa de moralitate a politicilor de imigraţie din toată lumea se observă acum şi în Europa. Franţa va prelua preşedinţia UE şi vrea un pact de imigraţie care să includă semnarea unui contract de integrare, un mijloc, probabil, prin care să se transmită opiniei publice conservatoare că imigranţii sunt supuşi unui control. Aceste politici, chipurile, sociale, au la bază principii care nu se potrivesc cu cele ale unei democraţii fundamentate pe prevederile Declaraţiei Drepturilor Omului. Gradul de egalitate între oameni se stabileşte cu paşaportul.

Guvernele europene vor o reglementare în ceea ce priveşte problema imigraţiei, pentru că aşa a fost definită deja de politicienii, ca o problemă gravă care până acum a fost trecută cu vederea.

Olanda este de acord „în linii mari” cu proiectul pactului european de imigraţie, iar Spania vrea o politică europeană a imigraţiei, dar până acum s-a delimitat de ideile cele mai controversate cum este contractul de integrare sau examenul de limbă. Chiar şi aşa, propunerea ministrului spaniol de a plăti imigranţilor ajutorul de şomaj dintr-o dată, cu condiţia reîntoarcerii, este cea mai mare ipocrizie a guvernului spaniol. Să păstrăm însă limitele discuţiei atunci când vine vorba despre populari, pentru că aceştia au un discurs dedicat în exclusivitate spaniolilor, în timp ce socialiştii se raportează în continuare la cetăţeni, indiferent de originea acestora. Spania rămâne totuşi ultima redută a bunului simţ faţă de problematica imigraţiei la nivel european, dar între timp, Italia anunţă „toleranţă zero faţă de imigraţia clandestină”, potrivit ministrului de Interne, Maroni. La un miting cu Liga Nordului, ministrul a spus în faţa susţinătorilor săi: „Suntem acuzaţi că am devenit o ţară rasistă şi xenofobă. Sunt miciunile celor care nu acceptă faptul că, cu noi (dreapta) la guvernare, s-a schimbat placa” în ceea ce priveşte imigraţia. „Delictul de imigraţie clandestină”, a mai spus ministrul italian, „există în Franţa de 15 ani, în Marea Britanie şi chiar şi în Germania, unde a fost introdus de socialiştii lui Schroeder”.

Preocuparea faţă de efervescenţa xenofobiei europene a ajuns şi la ONU, înaltul comisar pentru drepturile omului, Louise Arbour, exprimându-şi preocuparea „serioasă faţă de politica represivă” pusă în practică în Europa împotriva imigraţiei clandestine. Incidentele din Italia reflectă, în opinia sa, „politica represivă a statelor europene şi atitudinile xenofobe care se răspândesc în rândul populaţiei”.

Violenţele din Italia împotriva străinilor continuă să apară şi nu doar împotriva străinilor, ci şi contra celor care gândesc altfel. Recent la Roma au fost agresate 4 persoane, studenţi care lipeau afişe cu detalii despre o reuniune antifascistă. Au fost bătuţi de 20 de persoane, mascate şi înarmate cu bare de fier, presupuşi militanţi fascişti. Chiar dacă primarul Romei condamnă actele de violenţă, totul are aspectul unei comedii politice care se termină cu jefuirea în hohote a spectatorilor de către actori. Cei mai păcăliţi aici sunt chiar italienii, care acceptă să le fie insultată inteligenţa de astfel de persoane, care fac din integrarea rromilor un spectacol desprins din Colisseum.

Totul a pornit de la stigmatizarea rromilor, consideraţi de altfel nişte indivizi şi o rasă fără nicio şansă de reabilitare socială. Aşadar, este vorba doar de o trezire a instictului antisocial faţă de rromi, existent deja în subconştientul colectiv al europenilor. Aici apare paradoxul discriminării celuilalt, cel puţin în cazul românilor din Spania şi din alte ţări. Dacă noi nu acceptăm să fim identificaţi cu cei câţiva delincvenţi zgomotoşi, nu ne reţinem la rândul nostru de a face judecăţi generale privind rostul rromilor. Dacă noi vrem să scăpăm de greşeala generalizări, de ce o facem cu rromii? Aici suntem la fel ca şi politicienii italieni şi cei din suita lui Sarkozy care îşi doresc să acceptăm că există un rău ce trebuie eliminat. Aceleaşi principii s-au aplicat şi în timpul ascensiunii lui Hitler în Germania. Demonizarea evreilor a fost combustibilul propagandei naziste. Acum, la cel mai mic zvon că cineva ar fi încercat să fure un copil, mulţimea merge cu torţe să incendieze taberele de rromi. Asemenea „zvonuri” au fost extrem de folositoare americanilor la „pedepsirea” Irakului în 1991. Atunci au apărut mărturii potrivit cărora soldaţii irakieni au pătruns într-o secţie de nou-născuţi din Kuweit şi după ce scoteau bebeluşii afară îi străpungeau cu baioneta. Totul s-a dovedit a fi o minciună ulterior, însă, focul era deja înteţit, iar rachetele americane săpau gropi comune în Irak.

Într-un interviu acordat recent unui ziar spaniol, ministrul italian de externe, Franco Frattini justifica acţiunea oamenilor din Napoli de a-i incendia pe rromi pentru că „sunt săraci şi trăiesc în mizerie”, iar lui dacă cineva ar încerca să-i fure copilul s-ar duce la Poliţie pentru că e funcţionar.

Comisia Europeană s-a trezit cu grenada detonată în palmă. Rromii sunt consideraţi acum drept o molimă, iar imaginea lor antisocială ar trebui să mobilizeze democraţiile europene ca să-şi întărească discursul şi să aprobe măsuri radicale, presupus necesare. Un oficial european, care nu şi-a dat numele era citat recent, referitor la situaţia din Italia: „Autorităţile italiene trebuie să înţeleagă că rromii din România sunt cetăţeni europeni şi nu este posibil să fie consideraţi imigranţi ilegali. Autorităţile italiene nu au anticipat problema rromilor. Au lăsat-o să se 'coacă', iar acum arată o gestionare nu foarte gândită”.

Prin astfel de atitudini, Statele Unite ale Europei se apropie din ce în ce mai mult de sistemul „dictaturii democratice” din celelalte State Unite, de peste ocean. Visul european se destramă de câte ori frica de cei diferiţi şi faţă de imigranţi, implicit, ne conving să facem rabat de la principiile morale pe care se susţine utopia europeană a moralităţii. Pentru o clipă scurtă, Europa a lăsat să se vadă o urmă de umanitate, de solidaritate faţă de acei oropsiţi ai istoriei, dictată tot de puterile europene. Africa este ca o rană deschisă şi poate ar trebui să ne simţim vinovaţi că trăim bine pentru că cei de acolo trăiesc prost, dar la urma urmei, va învinge tot frica şi dorinţa de supravieţuire în faţa moralităţii.

De aceea vom continua să trăim în epoca ipocriziei, dacă visăm la lumi perfecte doar pentru noi.

Trăim cu gândul la România şi asta... ne mânâncă tot timpul şi toţi nervii. Încă de acum câteva luni eram cu toţii surprinşi de atmosfera prea electorală care se trăieşte în România şi care acum se trăieşte în mijlocul „liniştitei” noastre comunităţi iberice.

Votul uninominal al românilor din străinătate a căpătat o altă valoare şi drept urmare candidaţii au început deja să-şi facă apariţia pe tarlaua noastră şi se pregătesc să ne anunţe că anul acesta, luna cadourilor şi a promisiunilor este noiembrie.

Posibilitatea de a alege omul şi nu lista, scoasă până acum la vânzare cu neruşinare de liderii partidelor politice din România, pentru orice bişniţar cu benzină sau ţigări, invită la speranţă. Adică ne poate îmbia să credem că lucrurile se schimbă şi noi suntem cei care facem asta. Numeroase voci, avizate şi neavizate, au criticat implementarea acestui vot care ar trebui să termine cu dictatura politicii de club şi să permită, odată pentru totdeauna, apariţia valorilor în politică. Acum, când o campanie electorală se poate derula pe o suprafaţă geografică mică şi când costurile campaniei sunt reduse la dimensiunile colegiului uninominal, practic oricine se poate încumeta să intre în politică ca independent sau ca formaţiune politică. Mă întreb, oare cum ar arăta un parlament format dintr-o majoritate independentă?

Inocenţa tâmpă a politicienilor actuali, dinozaurii noştri de toate zilele, stă în faptul că, fără să-şi dea seama, au semnat propria dispariţie. Politica redevine iar a cetăţenilor şi se întoarce la misiunea ei iniţială, aceea de a servi oamenii care au creat ideile.

S-a spus că România nu este pregătită pentru votul uninominal şi aşa este. Probabil că acesta va fi ultimul scrutin în care vom vedea figuri politice care candideaza în regiuni în care nu au mai călcat înainte. Va fi interesantă reacţia votanţilor în momentul în care vor trebui să aleagă între un vecin sau consătean şi un „figurant” politic.

Cine ştie dacă nu cumva aceste alegerile vor reduce din gaşca de partide „căpuşă” sau „balamale” care de 20 de ani nu fac decât să saboteze ţara prin dorinţa lor de supravieţuire cu orice preţ.

România are nevoie de schimbare, la fel cum noi am ales să ne schimbăm modul de viaţă prin emigrare. De aceea cred că acum, poate mai mult ca oricând, votul nostru contează. Dictonul că cine nu votează nu contează înseamnă mai mult decât atât. Cine nu votează, cine nu se exprimă, cine nu se opune, cine nu se autodepăşeşte este complice la situaţia revoltătoare pe care o trăiesc familiile noastre în România.

Nu ştiu cine poate spune că România avansează,  când de fapt întâmplările cotidiene te fac să te apuci cu mâinile de cap şi să înnebuneşti. Exemplul meu preferat pentru o astfel de situaţie: Michael Douglas în „Falling”, unde joacă rolul unui proiectant militar care cedează presiunii sociale şi îşi ascultă conştiinţa, terminând prin a fi ucis cu dreptatea în mână.

Nu ştiu cine poate afirma că nu-l interesează politica în România, dacă între timp părintele său trebuie să-şi cumpere propriile medicamente atunci când este internat în spital pentru „tratament”, sau atunci când este trimis să-şi facă analize la cabinetul privat al medicului. Cum să rămâi calm, când aceleaşi medicamente pentru un bolnav costă în Spania 4 euro pe lună, iar în România, 50 de euro pentru jumătate de lună? Apoi, spitalele româneşti care arată ca nişte măcelării murdare şi pline de mirosuri repingătoare... Altcineva îmi povestea deunăzi că a plătit 150 de lei pentru 3 analize de sânge la spitalul public, în România, şi că frica cea mai mare pe care a avut-o a fost să nu ia vreo boală.

Câţi bătrâni dau toţi banii pe medicamente şi se încălzesc cu bricheta în România anului 2008, cu tot cu impresionanta ei „creştere economică”? Cum ar putea să nu ne intereseze politica? Cum am putea continua să ne lăsăm batjocoriţi de aceleaşi lichele care de 20 de ani se bronzează la soarele permisiv şi frivol al „democraţiei româneşti”? Cum se poate vorbi oare despre România actuală ca despre o altă ţară, când de fapt e aceeaşi fundătură din care am scăpat acum câţiva ani? Nimic nu s-a schimbat. Ceea ce se vede este poleiala şi mirajul pe care ni-l alimentăm cu toţii, in speranţa că ţara noastră va redeveni mai curând a noastră!

Cum se poate concepe ca un miliţian, şef de poliţie rutieră într-un important oraş din judeţul Sibiu, să ia la rost, cu tipica nesimţire arogantă a imbecililor fuduli, rudele neconsolate ale unui tânăr mort într-un accident rutier brutal, pe şoselele la fel de brutale ale României: De ce n-aţi venit până acum?

Nimic nu s-a schimbat..., dar se poate schimba şi noi, românii care am avut curajul prostesc de a emigra, de a nu mai îndura, de a nu mai avea speranţe deşarte, noi putem schimba România, chiar şi de la distanţă. Noi suntem schimbarea şi România se schimbă datorită nouă şi celorlalţi care se revoltă şi celor care nu mai dau şpagă. Să nu lăsăm, aşadar, din mână „telecomanda schimbării” şi să alegem ceva pentru un viitor mai bun, mergând la vot în 30 noiembrie.

Românii din Spania nu pot vota cu toţii, pentru că nu beneficiază de posibilitatea votului prin poştă, iar în cele 20 de secţii de votare vor încăpea doar câteva mii de oameni. Să le demonstrăm politicienilor români care au vrut să ne excludă de la acest scrutin, permiţându-ne să alegem doar 4 deputaţi şi 2 senatori pentru 3 milioane de români, că vrem să schimbăm România şi că minciuna şi furtul legal s-au terminat. Să umplem secţiile de votare la refuz, chiar dacă ar fi să votăm nul, doar ca să transmitem un semnal foarte clar din diaspora: Ne interesează România!

Aşa cum ne-am aşteptat, după aproape 20 de ani de democraţie în care ne-am plâns mereu de problemele politicii româneşti, făcută de „găştile” de partid, românii au votat la primele alegeri uninominale tot cu partidul. S-a făcut tam-tam pe marginea votului uninominal că ar regenera politica românească, că ar curăţa haznaua în care se scăldau până acum reprezentanţii neamului şi de fapt nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Singurul semn al evoluţiei este reducerea numărului de partide parlamentare, fapt pentru care putem spera ca la un moment dat vom ajunge să avem o politică românească echilibrată de 2 – 3 partide majoritare.

Până la alegerile din 30 noiembrie 2008, majoritatea alegătorilor, adică cei care au renunţat să mai aleagă, a decis să nu mai voteze. Motivele electoratului pot fi variate, dar unul singur este evident: văd aceeaşi Mărie cu altă pălărie, indiferent de rezultate.

După numărarea voturilor de la alegeri, când încă se vorbea de rezultate parţiale, PSD-ul conducea cu câteva procente în faţa PDL-ului, ambele partide fiind pe la 36%, urmate la o distanţă mai mare de 15 procente de către PNL. PRM-ul se sufoca sub pragul electoral, împreună cu PNG-ul, iar UDMR-ul răsufla uşurat cu cele 6 – 7 procente pe care le obţinuse.

Încă o dată abţinerea a fost votul majoritar, atât în ţară cât şi în diaspora. Dintre cele 3 milioane de români din străinătate au votat doar 24 de mii. Aşadar, votul democratic nu pare să aibă valoare pentru majoritatea românilor. Atunci când cetăţenii nu mai cred în mecanismele propriei societăţi democratice, înseamnă că se autoexpulzează. Iar în cazul românilor nu se poate spune că cei care nu votează trăiesc prea bine ca să le pese de cine guvernează. Românii nu cred în politicienii români, pentru că nici aceştia la rândul lor nu cred în propriile doctrine. Electoratul majoritar îi urmează pe cei consecvenţi, iar în România puţine partide au păstrat linia doctrinară după 1989. După majoritatea „tăcută” care refuză să mai fie înşelată de cacealmaua alegerilor democratice, rămâne doar electoratul din ce în ce mai mic al partidelor mari, care nu întotdeauna ştie ce votează şi, atunci când o face, o face sub un impuls emoţional. În concluzie, 6200 de voturi pentru cei 650 de mii de români cu drept de vot din Spania nu pot fi definitorii. Abţinerea masivă sau participarea masivă la un scrutin se susţine pe un consens general, uşor de identificat de către toţi alegătorii. În cazul alegerilor din 30 noiembrie, alegătorii nu au văzut niciun motiv, niciun program electoral în care să creadă sau pe care să-l creadă. Ca şi în afaceri, încrederea stă la baza politicii, căci ea însăşi constă în legătura de încredere care poate exista între mai mulţi indivizi, dornici să încredinţeze propriile resurse spre administrare unuia dintre ei.

După ani de zile de dezamăgiri, electoratul a renunţat să mai aleagă, pentru că simte şi are convingerea că votul său nu contează. Bineînţeles că votul contează oricum, însă alegătorii cred mai mult decât orice că acesta nu mai contează pentru ei sau pentru ceea ce cred ei.

Ca să fie recuperată încrederea în politică sunt doar două soluţii complementare: reeducarea electoratului şi reciclarea clasei politice. Politicienii români sunt lipsiţi de creativitate şi sunt mereu trădaţi de lipsa de educaţie politică, iar alegătorii nu au niciun motiv ca să urmărească politica.

Acum, vorba pluguşorului, „mămăliga-i cât nuca şi o păzesc doişpe cu măciuca”. Pe cele câteva voturi exprimate într-o zi friguroasă de noiembrie se bat 3 mari partide care vor să guverneze cu orice preţ, indiferent dacă vor fi nevoite să se dezică de propria doctrină.

Indiferenţa cetăţeanului faţă de societate este un simptom deosebit de grav, iar abandonul electoral are efecte pe care le vom resimţi mulţi ani de acum înainte. Din păcate, într-o societate democratică votul rămâne singura posibilitate de a schimba lucrurile, iar clasei politice actuale îi convine ca românii să nu voteze.

În mod clar, românul din străinătate nu se simte legat de România, chiar dacă plânge de câte ori are ocazia de dorul meleagurilor natale şi chiar dacă la orice prilej scoate naţionalismul de paradă. Pe lângă faptul că majoritatea liderilor politici sunt responsabilii principali pentru apariţia emigraţiei masive, românii din străinătate se simt izolaţi şi până când nu ajung să se integreze în societatea de adopţie nu pot avea poziţii clare din punct de vedere politic.

La alegerile din 30 noiembrie, politica românească a primit o nouă corecţie din partea electoratului, prin indiferenţa colectivă. Românii au întors de mult timp spatele politicii, pentru că de prea mult timp politica însăşi s-a făcut fără ei. Viitorul societăţii depinde de voturile exprimate la urne şi dacă urnele sunt goale, acesta este lipsit de validitate.

Publicat la 3 decembrie 2008 in Roman in Lume