Deseori România este numită ironic „ţara tuturor posibilităţilor”, pentru că acolo toate posibilităţile sunt „posibile”, cu excepţia puţinelor posibilităţi pe care le are cetăţeanul obişnuit. Avem o ţară europeană datorită inerţiei binevoitoare a istoriei şi care este condusă de o clasă de şacali eminenţi, domesticiţi de legământul hoţilor, care par eterni şi proaspeţi ca în ziua când au luat prima şpagă. Cred că întrebarea momentului este dacă România se „îndreaptă” sau nu, iar răspunsul îl ştie fiecare, după propriul buzunar. Singurul lucru care rămâne constant şi inamovibil este statutul imunităţii corupţilor. Din ´89 încoace avem acelaşi batalion de corupţi, cu mici modificări de scenariu, pentru că apar şi dispar în funcţie de fluctuaţiile de memorie ale opiniei publice. Într-o ţară în care memoria este un chin şi în care comunismul ne-a obişnuit cu dreptul obligatoriu la amnezie, să uiţi mizeriile vieţii publice este o binecuvântare. Există însă oameni care nu pot să uite şi aceştia nu sunt doar jurnaliştii, ci toţi acei români care continuă să spere la o revenire miraculoasă a democraţiei. S-au întâmplat multe din 1989 încoace. L-am dat jos pe dracu ca s-o punem pe mă-sa. I-am bătut pe golanii care şi-au dat seama că Revoluţia a fost şutită. Le-am arătat lampa cu căciulă celor din opoziţia post-decembriste şi i-am folosit pe maghiarii din Transilvania ca pretext pentru instaurarea unui regim naţionalist neocomunist. Între timp, am acceptat să vedem cum economiile personale şi publice s-au scurs spre buzunare bine căptuşite prin falimentări aparent accidentale (vezi Caritas, FNI, Bancorex). Ne-am dat seama apoi că ţara continuă să fie condusă tot de comuniştii, convertiţi la capitalismul feudal. În timp ce toate aceste lucruri se aflau din paginile „junei şi bravei” prese române, nu s-a făcut nicio capitulare, ba dimpotrivă, noii seniori ai capitalismului feudal instaurat în România au pus mâna pe toate resursele naturale şi financiare ale ţării, dar nu au uitat să reteze şi pilonii democratici ai societăţii civile: participarea cetăţenească şi presa. Amintirea colectivismului impus ne determină astăzi să fim nişte mizantropi stupizi şi fricoşi, fie că trăim în Europa democratică, fie că înghiţim mizeriile faraonilor mici, mijlocii şi mari din această ţară numită România. Marii corupţi continuă să fie prezenţi în România, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum s-ar fi născut persoane cinstite. Nu ştiu cum mai poate avea minute de antenă un fost preşedinte care după Ceauşescu este probabil cea mai mare pacoste din istoria modernă a României. De altfel, deosebirea dintre foştii „mari” preşedinţi, Constantinescu şi Iliescu este că primul nu ştia ce face, însă amândoi ne-au demonstrat în prea mulţi ani de domnie cum poate fi distrusă o ţară. Amândoi au fost monitorizaţi mereu de o presă avidă de adevăr, înainte de a cădea ea însăşi pradă mogulilor. Aşa am ajuns să asistăm la apariţia tonomatelor cu euro, evoluţia naturală de la lingăul nesătul la analistul isteric. Pe lângă asta, un preşedinte care ştie cum funcţionează tonomatele din presa românească este prea bine informat ca să nu fi beneficiat cândva de serviciile acestora. De asemenea, presa românească continuă să se îndrepte spre o coagulare periculoasă a patronatelor. Opiniile se cumpără precum vitele la târg. Doar câţiva oameni deţin nenumărate ziare, televiziuni, radiouri sau agenţii de presă. Toată lumea ştie acum că proprietarii acestora nu au practicat niciodată jurnalismul, dar au devenit bogaţi în câţiva ani, în care lucrurile le-au mers din plin. Nu ştim care le-a fost „esenţa mişcării”, dar cu o presă tonomat, democraţia românească este o parodie tragică pentru cetăţeni. Din păcate, metamorfozarea presei româneşti în acest Frankenstein modern, a fost binecuvântată sau cunoscută de cei care astăzi o critică. Lupta ideilor s-a sfârşit lăsând loc ştirilor cu vedete uşuratice şi cu emisiuni tâmpe de diver(tisment)siune. Presa este memoria democraţiei şi uitarea este sfârşitul naţiunii. Amnezia colectivă permite căpcăunilor să devoreze tot ceea ce trebuia să fie a 4 – a putere în Stat. Unii au dreptate acum să se plângă de atacul tonomatelor, dar uită că nu de mult rămâneau fără fise. Dincolo de această dispută ieftină, care a fost uitată prea repede într-o ţară în care manipularea se face tocmai pe fond muzical, se trece cu vederea un lucru esenţial: cui încredinţăm gândurile noastre şi firava democraţie românească? Lipsa unei prese de conştiinţă într-o ţară cu o opinie publică alienată este fatală nu doar pentru spiritul civic, dar mai ales pentru sentimentul de apartenenţă naţională. Atitudinea afectată a jurnaliştilor tonomaţi atacaţi de victima lor este dovada mizeriei prezente peste tot în România. În timp ce jurnaliştii (pentru că doar cei oneşti se pot numi aşa) se chinuie să supravieţuiască unui sector mâncat nu doar de corupţia patronilor, dar mai ales de lipsa protecţiei sociale, mogulii îşi încarcă visteriile şi se vând bine clienţilor politice. Dincolo de aceşti vameşi ai conştiinţelor, România este plină de asociaţii şi uniuni ale ziariştilor, dar nu există niciun sindicat care să lupte efectiv pentru drepturile jurnaliştilor striviţi sub politica editorială şi de salarii a mogulilor. Puţini ştiu că unii ziarişti români nu au decât 2 weekend-uri libere pe lună, în timp ce „tonomaţii” nu duc lipsă de nimic. Din păcate însă nu toţi pot fi „tonomaţi”. Jurnaliştii care au intrat în acest domeniu împinşi de mitul jurnalismului responsabil ajung să facă ştiri despre ţâţe, violuri, bătăi cu ranga şi despre zilele de naştere ale preşedinţilor-mumii ca să pregătească de fapt spălarea de creier a audienţei, pentru inocularea adevăratelor mesaje subversive, prelucrate de „tonomaţi”. În ţara tuturor posibilităţilor opinia publică nu este obişnuită să gândească şi nici să se exprime, de aceea putem crede că preşedintele României are dreptate. Da, presa a intrat pe mâna tonomaţilor. Poate de aceea, el însuşi îi tratează pe jurnalişti ca pe o mobilă veche sau ca pe nişte discuri uzate de tonomat. Totuşi, starea presei româneşti poate fi chiar mai rea decât este la ora actuală. Marii moguli nu au remuşcări atunci când le apare o ofertă bună, iar până atunci partenerii politici ai patronilor dictează ştirile pe fiecare canal. În urmă cu câteva decenii în Statele Unite ale Americii, specialiştii observau cum toate ziarele, radiourile şi televiziunile erau înghiţite de concerne gigantice care reduceau astfel numărul proprietarilor din mass-media la vreo 25 - 30. Pe lângă asta, toţi au investiţii în domenii dependente de furnizarea petrolului şi deţin acţiuni importante în industria de armament. Poate că aşa se explică de ce SUA duce cele mai ciudate războaie împotriva unor duşmani a căror periculozitate este exacerbată. Nu putem compara, însă, manipularea la care sunt supuşi americanii, cu cea pe care o respirăm noi, pentru că în ciuda faptului că noi nici nu ne putem apăra, tot ne mai simţim „liberi”!
Român în Lume - 24 martie 2008

Damnarea emigrantului constă în incapacitatea de a trăi pentru multă vreme acel sentiment de „acasă”. Multaşteptata şi „trâmbiţata” criză din domeniul construcţiilor a venit şi nu a prins pe nimeni pregătit sau cel puţin nu a găsit pe nimeni aşa de nepregătit cum este acum muncitorul român din Spania.

De aproape un an de zile guvernul spaniol stă cu rapoartele în sertar şi a procedat la fel ca şi premierul Ungariei, care a minţit opinia publică cu false performanţe economice. Pasivitatea guvernanţilor spanioli sau mai bine spus legea tăcerii impusă de perioada de dinaintea campaniei electorale nu a făcut decât să pregătească supriza pe care o simt acum pe propria piele din ce în ce mai mulţi imigranţi aruncaţi din construcţii. Peste tot şantierele se închid sau sunt abandonate de firmele de construcţii care se trezesc în imposibilitate de plată, din cauza faptului că alţi beneficiari au dat bir cu fugiţii din cauza pierderilor cauzate de recesiune. Preţurile locuinţelor au scăzut în aşa măsură încât mari investitori sunt acum în pragul falimentului şi vor atrage după ei pierderea a cel puţin 200 000 de locuri de muncă, potrivit guvernului. Cu siguranţă, numărul este foarte optimist. Într-o ţară în care timp de aproape 10 ani, imigraţia a fost mâna de muncă ieftină care a susţinut creşterea economică a Spaniei, lipsa de strategii pentru a recalifica această masă de oameni, spanioli şi străini deopotrivă, poate duce la apariţia unor conflicte dramatice, dacă nu politice, cel puţin etnice. Nu se poate uita prea uşor atmosfera de xenofobie în care s-a desfăşurat întreaga campanie electorală dinaintea alegerilor şi trebuie să ştim că aceasta a fost o reacţie naturală a masei de muncitori spanioli, ameninţaţi de aşa-zisa concurenţă a imigranţilor şi care s-a trezit că votează cu dreapta conservatoare.

Din păcate, starea de anxietate a societăţii spaniole nu a dispărut şi, pe bună dreptate, nu prea are cum să dispară din moment ce guvernul tratează problema insuficienţei locurilor de muncă ca pe un joc de lego. Atitudinea guvernului este tipică stewardeselor care rămân calme atunci când avionul trece printr-o zonă de turbulenţă. Liniştea crispată a guvernării este susţinută şi de mişcările de efect precum numirea unei femei însărcinate şi de origine catalană la conducerea ministerului forţelor armate spaniole. Gestul este lăudabil, însă, tacticile de imagine nu folosesc decât pentru machiajul electoral, iar campania s-a încheiat. Oricum ar fi guvernul spaniol, conştient sau nu de efectele crizei economice, noi, cei care suntem extranjeros, auslander-i sau outsider-i vom continua să fim carnea de tun a economiei spaniole. Deocamdată nimeni nu se preocupă în mod serios pentru bunăstarea străinilor. Cauza este eterna, ca şi prosteasca frică a politicienilor de a nu pierde voturile autohtonilor. Poate de aceea noul ministru al muncii a spus în primele sale apariţii după ocuparea funcţiei că i se pare normal ca şi imigranţii să voteze. Dacă toţi muncitorii ar putea vota la fel cum toţi contribuie la bunăstarea sau, mă rog, la redresarea economică a Spaniei, cu siguranţă că politicienii şi sectoarele radicale ale vieţii publice spaniole ar începe să-şi reţină, pe de o parte, frica de a ajuta şi, de alta, naţionalismul anacronic.

Imigranţii sunt piesa principală, motorul de bază al economiei spaniole. La fel ca România acum, Spania are bani, dar pentru a-i folosi şi pentru a-i multiplica are nevoie de vitalitatea noilor cetăţeni ca muncitori şi consumatori. Imigranţii sunt în continuare şansa Spaniei de a recupera terenul pierdut din cauza căderii construcţiilor. Creşterea economică este susţinută de sosirea noilor membri ai societăţii. Noi construim şi tot noi asigurăm profitul asigurărilor sociale spaniole, ca să nu mai vorbim de natalitate şi de acoperirea locurilor de muncă de mică calificare.

Cu toate acestea, politicienii, cei care încă conduc destinele societăţii, trăiesc cu teama faţă de potenţialul imigranţilor. Cei de dreapta ne acceptă ca pe nişte contribuabili la bunăstarea Spaniei, dar nu ne pot vedea ca pe nişte egali, iar cei de stânga se tem de reacţia primilor şi vorbesc despre imigraţie doar atunci când sunt obligaţi. Recent am aflat, cu surpriză, că unii politicieni spanioli se tem să deschidă o agendă orientată spre nevoile comunităţii româneşti pentru că au convingerea că românii nu i-ar vota niciodată sau pentru că românii ar vota doar cu o anumită mână.

De cealaltă parte, societatea civilă s-a dezumanizat brusc şi s-a închis în faţa imigranţilor pe care îi vede ca pe o ameninţare la adresa bunăstării personale şi colective. De pildă, sindicatele spaniole nu vor apăra niciodată cu aceeaşi dezinvoltură drepturile muncitorilor imigranţi, pentru că sunt în această privinţă naţionaliste. Ajutorul lor se reduce la sprijinul oferit celor care ajung sclavi în Spania, dar niciun sindicat nu a avut până acum curajul de a se erija în apărător al muncitorului de pretutindeni. Naţionalismul sindicatelor şi populismul conservatorilor este paradoxul actual al politicii spaniole. Dincolo de asta însă, românii rămân ca de obicei în voia sorţii. Cine a reuşit să strângă bani are şansa să supravieţuiască, iar cine a sosit în ultimii 2 – 3 ani şi nu a reuşit încă să prindă „cheag” va trăi o nouă dramă a dezrădăcinării. Nimic nu este mai înfricoşător pentru emigrantul român decât să fie nevoit să se întoarcă înfrânt în ţara din care a „evadat”. Totuşi, scenariul nu îndeamnă la prea multă speranţă, iar între timp furtuna vine şi îi ia pe sus pe cei care nu au reuşit să se pună încă la adăpost. Majoritatea românilor din Spania munceşte în construcţii şi în sectorul serviciilor. Chiar dacă cifrele nu sunt încă, în aparenţă, dramatice, probabil că în următoarele luni vom fi nevoiţi să asistăm la ceea ce speram să nu se întâmple: sfârşitul imigraţiei româneşti în Spania.

Epidemia şomajului, lipsa unui sprijin real din partea administraţiei spaniole, lipsa de cunoştinţă şi infantilismul celei româneşti faţă de această problematică (pe care speră să o poată exploata prin returnarea românilor acasă), autismul asociaţiilor româneşti şi incapacitatea multor români de a se readapta unei alte meserii sunt elementele decisive ale unui naufragiu.

Pentru că vorbeam despre acest sentiment de „acasă” care ne este interzis nouă emigranţilor, cred că trăim o a doua traumă a emigrării. După ce am reuşit să ne adaptăm într-o ţară în care am reînvăţat normele respectului şi armoniei sociale, considerându-ne nişte privilegiaţi ai sorţii, ne trezim la cruda realitate a emigraţiei, aceea că nicăieri nu vom retrăi acel „acasă” decât în ţara din care am plecat, fie pâinea cât de rea.

Român în Lume - 21 aprilie 2008

Slavă Domnului că au trecut şi alegerile. Putem răsufla uşuraţi toţi cei care vorbim prost spaniola, cei care am prins vreun loc pe lista de burse pentru grădiniţă (şi ar trebui să ne fie ruşine pentru că suntem cetăţeni de rangul 2, în opinia unor partide spaniole!) şi toţi cei care am oferit Spaniei câţiva ani din viaţa noastră crezând că ajutăm la creşterea economică în schimbul stabilitaţii personale. Dacă noi, românii, ne putem considera salvaţi că nu au câştigat popularii la alegerile generale, nici nu-mi imaginez cât de fericiţi sunt străinii veniţi din Africa sau din America de Sud. Popularii au fost sperietoarea imigranţilor în această campanie, în care Rajoy nu s-a reţinut de la a călca terenul „minat”. Fără să le pese măcar că argumentele lor erau inexacte şi alimentate de propria ură şi invidie faţă de imigranţi, susţinătorii lui Rajoy ne-au bălăcărit pe parcursul acestei campanii electorale, transformându-ne din „bogăţia Spaniei” în pacostea şi cauza tuturor catastrofelor. Aşadar, în condiţii de recesiune temporară, imigranţii au fost păpuşa voodoo cu care i-a speriat Rajoy pe toţi spaniolii. Şi a ştiut foarte bine ce face, pentru că în Spania lucrurile încep să se schimbe pe zi ce trece. Rajoy ştia că rasismul unor colective bine definite de spanioli poate fi speculat la alegeri şi după ce a deschis cutia Pandorei cu ipoteza că imigranţii sărăcesc statul şi sistemul sanitar, PP-ul a urcat ca spuma în sondaje. Ştim cu toţii că Rajoy nu a crezut cu adevărat ceea ce a spus referitor la imigranţi şi asta pentru că PP-ul îşi făcuse o misiune de credinţă din campania de captare de voturi româneşti la alegerile locale, iar acest lucru nu face decât să-i înjosească şi mai mult pe populari prin duplicitatea şi lipsa de scrupule, chiar şi într-o campanie electorală. Ca să nu mai vorbim de memorabilul Arias Cañete, cu mamografiile şi cafelele lui, toate afirmaţiile PP-ului despre imigranţi au fost inexacte şi tendenţioase, deşi acum un an Lucia Figar, pe atunci ministru regional pentru Imigraţie al Madridului spusese că imigranţii produc bogăţie: „pentru 1 euro cheltuit pentru integrarea imigranţilor se câştigă 12 euro”. Până la urmă este la mintea oricui să înţeleagă că o ţară acceptă 4,5 milioane de străini doar pentru că are nevoie de ei, însă întotdeauna vor exista persoane şi grupuri care îi vor vedea pe străini ca pe nişte concurenţi neloiali, prin faptul că acceptă munci şi salarii mai reduse şi pentru că muncesc peste program. Culmea, tocmai unul dintre membrii de seamă ai Partidului Popular din Madrid îmi spunea off the record că moratoriul pentru români a fost susţinut de sindicate doar pentru că muncitorii autohtoni sunt de fapt foarte comozi şi nu le place să vină muncitori străini mai harnici şi mai bine calificaţi, care pot să-i dea la o parte prin competiţie justă. Dintr-o dată însă, ceea ce părea bun în opinia unui partid al oamenilor de afaceri, a devenit o problemă gravă pentru poporul spaniol. Brusc, PP-ul a devenit apărătorul „celor care se trezesc la 7 dimineaţa ca să meargă la muncă”, iar Zapatero a fost desenat ca un protector al înavuţiţilor. Această transformare a popularilor dintr-un partid democratic şi liberal într-unul radical nu a prins. Alegătorii au înţeles că PP-ul este dispus să facă orice doar ca să pună mâna pe putere, ştiind că mesajele xenofobe întotdeauna au efect dorit. Eu, unul, m-am simţit incomod în Spania pe tot parcursul acestei campanii, în care cifrele infracţionalităţii româneşti au servit PP-ului şi ziarelor sale să manipuleze şi să propage mesaje de panică despre imigranţi. Planul popularilor a avut un efect în lanţ, pentru că a justificat gândurile multor spanioli care până acum se fereau să se exprime, de teamă că ar putea fi consideraţi drept fascişti. Iar adevărul este că trăim într-o ţară cu o îndelungată tradiţie de dreapta şi cu reflexe fasciste. Fiecare dintre noi s-a simţit poate la un moment dat jenat de privirile sau de comentariile celor care sunt nostalgici după epoca generalului Franco. Din fericire, pe 9 martie, acea Spanie a bunului simţ, raţională şi tolerantă, a simţit pericolul popular din această campanie, mai ales atunci când s-a spus că se prezintă la alegeri dreapta cea mai radicală din ultimii ani. De aceea a reacţionat votându-l pe Zapatero, cu toate că poate acesta nu merita. Poate într-un mod similar celor care în România l-au votat pe Iliescu doar ca să nu iasă Vadim, la fel au procedat şi spaniolii cu gândire de stânga care ştiau că alarmismul PP-ului nu avea fundament şi nu i-ar putea vedea pe populari nici în tablou. Cineva observa cu multă acurateţe că Rajoy şi-a prezentat platforma electorală şi contractul de integrare pentru imigranţi tocmai în Alcala de Henares, unde, probabil, locuitorii simt mult mai apăsătoare prezenţa celor aproape 20 de mii de români. Votul zdrobitor în favoarea PP-ului la alegerile locale din această localitate ar putea fi justificat şi de reticenţa tot mai mare pe care o au spaniolii faţă de imigranţi. Probabil că e prea devreme să ne îngrijorăm, însă răul a fost făcut. Există deja un precedent în a da vina pe imigrant pentru problemele acestei ţări. Oricând discuţia poate fi reluată. Românii sunt apăraţi de statutul de cetăţeni comunitari, însă poate ar trebui să învăţăm din episodul italian, pentru că în ciuda acestui lucru suntem văzuţi în continuare ca nişte imigranţi. Şi există toate ingredientele ca acest lucru să nu se schimbe. Românii sunt prezenţi în toate sferele infracţionalităţii din Spania, dar şi la semafoarele din Madrid suntem reprezentaţi permanent de femei şi copii care spală parbrize, iar în toată Spania proliferează continuu taberele de rromi, iar uneori lipsa de educaţie a unora dintre românii de la bloc transmit o imagine de vecini gălăgioşi. Responsabilitatea pentru această imagine ne aparţine în totalitate, dar prin faptul că aceasta nu se îmbunătăţeşte se înţelege că toată adunătura de asociaţii româneşti din Spania nu sunt bune decât să dea bine în pozele politicienilor spanioli. Aproape o sută de asociaţii româneşti, câte există în Spania sunt degeaba (cu excepţii bine definite), iar reprezentanţii administraţiei române se mulţumesc să considere problema infracţionalităţii drept o responsabilitate a părţii spaniole. De ce şi-ar asuma statul român responsabilitatea pentru toate mizeriile care murdăresc numele românilor cinstiţi, când în România se stă aşa de bine cu puşcăriile goale. Despre politicieni nici nu are rost să mai vorbim, pentru că s-a dovedit ştiinţific deja că sunt doar nişte matracuci care nu au nicio legătură cu românii şi stau să vină un taifun să-i ia din parlament şi să-i ducă în Siberia. Aşadar, dacă nu avem ce aştepta de la administraţie sau de la clasa politică (fie ea spaniolă sau românească), nu rămâne decât să ne preocupăm noi înşine pentru imaginbea pe care o avem. Din păcate, însă, românul din Spania rămâne un introvertit şi respinge în continuare ideea implicării în societate din neîncredere, dar şi din comoditate. Deci...ori ne trezim, ori mergem în continuare cu fruntea plecată degeaba. Român în Lume - 10 martie 2008

În 22 februarie 2008, la un ceai la Cafeneaua del Circulo de Bellas Artes din Madrid, am avut şansa să-l cunosc pe Cătălin Mitulescu, regizor din noua generaţie, dar care se distanţează totuşi de genul aşa-numit minimalist care a adus ultimele premii filmului românesc. După primul său lungmetraj "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" a fost răsplătit de public, iar acum pregăteşte un alt film despre o temă de actualitate. Mai multe nu a vrut să ne spună şi l-am înţeles. Am văzut că are o ţintă mult mai îndepărtată şi poate cea mai dificilă în cinematografie, decât alţi regizori, şi asta pentru că vrea să împace şi capra şi varza.
Pentru filmele lui vrea public numeros, dar şi critici bune. Este nemulţumit de situaţia în care se află România şi crede că emigrarea românilor este o traumă doar pentru că nu am mai trăit aşa ceva. Visează probabil ca şi noi la o ţară normală cu filme bune. Mi-a mărturisit că şi el se uita la "Toate pânzele sus", dar că nu vede prea aproape o nouă reecranizare a romanului de succes a lui Radu Tudoran.
O parte din interviu a fost difuzată la Antena 3, iar aici am urcat un montaj cu temele principale ale discuţiei.