Am fost in Plaza del Sol din Madrid si mi-am aratat INDIGNAREA fata de aceleasi lucruri ca si spaniolii si ceilalti straini, dar si pentru faptul ca eram poate singurul roman de acolo. Cred insa ca nu sunt singurul roman care vrea sa traiasca intr-o DEMOCRATIE REALA.

INCHIDETI TELEVIZOARELE si arati-va INDIGNAREA, sambata, la ora 19, la Ambasada Spaniei din Bucuresti potrivit http://tinyurl.com/3tme99g

Votul prin corespondenţă este o necesitate, dar nu poate fi introdus oricum. Formula în care a fost propus recent de Ministerul Afacerilor Externe este departe de a fi o soluţie pentru recuperarea românilor din străinătate ca cetăţeni şi implicarea lor în viaţa ţării de origine. Felul în care ar vota românii din diaspora dacă acest proiect se aprobă astfel este doar o formulă tipică în MAE de a spune "le-am oferit şi posibilitatea asta", fără să ducă iniţiativa până la capăt sau fără să analizeze complexitatea situaţiei.

Dar sunt un român lucid, conştient de faptul că şi mâine trebuie să fiu mândru de ceea ce sunt. Nu e foarte uşor să afirmi că eşti mândru de ceva, fără să simţi o responsabilitate atunci când o faci. Să afirmi că eşti mândru de ceva implică o mare datorie, iar noi românii avem una imensă: să nu ne fie ruşine că suntem români.

Se ştie deja ce au discutat Băsescu, Berlusconi şi Sarkozy în cea mai cunoscută scenă a Summitului de la Lisabona.

Dacă ar fi scrisă fără majuscule, această sintagmă ar atrage atenţia tuturor prin faptul că aşa ceva nu mai există azi. Şi totuşi, românii se pot mândri cu o mare unire care le-a oferit ceea ce astăzi nu li se mai pare de preţ: o ţară bogată şi cât de cât întreagă. De la 1600 şi până la 1918, toţi românii s-au culcat şi s-au trezit cu un singur vis: să fie uniţi.

Ca orice român care crede că poate ajunge preşedinte, în primul rând, eu aş schimba mobilierul din toate sediile guvernamentale şi aş pune în loc mobilă mai practică, cum este cea de la ikea. Departe de mine gândul să fac reclamă mărcii suedeze, căci ikea nu mai este de mulţi ani un produs, ci mai degrabă o filozofie de viaţă. Şi din perspectiva acestei filozofii, niciodată nu voi avea puterea să înţeleg de ce Guvernul României se întruneşte în acea sală imensă şi goală, care aduce mai degrabă a cantină militară.

Vorbim despre două românce care merită toată stima. Angelica Părpăluţă a reuşit să dezamorseze printr-un gest absolut normal şi onorabil, pe care nu ştiu câţi dintre noi l-ar face, o situaţie politică în care românii erau din nou în centrul presei, agitate de alegerile din Catalunia şi pe fondul expulzărilor de rromi din Franţa. Șomeră din Logroño, aflată de zece ani în Spania, Angelica a returnat o geantă plină cu cecuri și bani proprietarului de drept, care uitase obiectul lângă o bancă, pe o stradă din oraș. Elsa Pataky a dovedit că nu îi este ruşine de ţara de origine a familiei sale şi a reconfirmat apartenenţa sa la România în acelaşi moment dificil, într-un interviu de mare audienţă la televiziunea spaniolă.

Deseori am auzit şi chiar am fost de acord cu faptul că politica este plictisitoare sau fără noimă. De nenumărate ori, oamenii obişnuiţi preferă să vadă ştirile mondene sau cele sportive înainte de a urmări lucrările unui summit internaţional în care se decide reducerea poluării, de pildă.